Spaţiu Windows Live

Vara s‑a dus unde a vrut ea

sau poate unde n‑a vrut

poate c‑a fost silită

Eu unul am lăsat‑o în voia ei

Umbrele s‑au furişat pe sub nori

            în josul văilor

Iarba s‑a aplecat după cum a vrut vântul

Am înălţat coliba cum am vrut eu

Am închis caietul scris doar pe jumătate

Dar am uitat o rază de soare

Cine cosea iarba?

Cine cosea iarba înaltă?

Cine cosea iarba tot mai înaltă?

Cine smulgea bălăriile crescute nebune?

Cine le smulgea când răspândeau miros amar?

Cine număra dalele înnisipate?

Cine culegea merele căzute?

Cine se uita la brăduţ

            să vadă cât a crescut de anul trecut?

Cine mătura tencuiala căzută lângă prag?

Cine se oglindea în geamurile uitate?

Cine mătura aleea năpădită de tufe?

Cine stătea să asculte larma de pe stradă?

Cine scutura nucul?

Era vreo scrisoare în cutia de scrisori?

Niciuna

            Era o casă numai bună de vândut.

Noaptea mă cuprinde în braţele ei

            căldicele şi umede

În care oraş? pe care din străzi?

Ridic braţele şi mă simt luat pe sus

De‑o mână de tata, de cealaltă de mama

între ei — leagăn din mâinile lor

Zbor — hopa! —

            dintr‑o noapte într‑alta

            peste nopţi înainte

            suntem trei nemuritori

            într‑un oraş nemuritor...

Iată umbra întinsă în faţă‑mi

lungă, între umbrele lor şi mai lungi

De ce scad umbrele? de ce pălesc?

de ce se rotesc? de ce se urcă pe gard?

            şi‑apoi mor

Ridic braţele şi mă simt luat pe sus

De‑o mână de tata, de cealaltă de mama

Zbor — hopa! —

            de la un felinar la altul

Noua mea umbră ţâşneşte ’nainte‑mi

apoi

scade–păleşte–se–roteşte–se–urcă–pe–gard–

            suntem trei nemuritori

            într‑un oraş nemuritor

Vin felinarele‑n şir

            Vin Felinarele–Nemuritoarele

            Şi tot vin...

Băieţii care fuseseră aleşi pentru roluri de înger trebuie să i se fi părut doamnei că au figuri angelice. Cu siguranţă. Şi nu numai figuri ci şi suflet angelic. „Poveste de Crăciun” — aşa se chema piesa. Lucian stătea cocoţat pe un taburet şi îşi examina de aproape faţa în oglinda din baie, pe cap cu peruca albă de vată, care era deja gata. Rotocoale de bucle din şuviţe de vată înfăşurate pe creion aproape că-i acopereau urechile. Încă nu ştia exact ce trebuiau să facă îngerii pe scenă dar, într-adevăr, găsea în propriii ochi larg deschişi inocenţă şi limpezime. Se aplecă şi mai mult spre oglindă privindu-se drept în ochi. Da, limpezime, într-adevăr. Pe undeva poate că adăuga un pic şi de la el dar în definitiv ce păcate ar fi putut cineva să-i găsească? Heruvimi, spunea mama... Rolul nu era nici greu. Nu trebuia să spună nimic, decât doar să cânte un cântecel. Ceata Domnului suntem... Erau cinci heruvimi cu toţii şi aveau să cânte cântecelul însoţindu-l pe Moş Crăciun prin pădurea de brazi de pe scenă. Se gândi la Michi Bobancu şi la Gelu Popa, care aveau să fie cei doi copii sărmani găsiţi dormind în pădure. Ei, da — ei aveau roluri. Trebuiau să povestească o grămadă de lucruri — cum nu mai putuseră să îndure viaţa grea de acasă, crescuţi, vorba vine, de un unchi arţăgos, şi de aceea luaseră hotărârea să plece în lume. Apoi, cum în ajun de Crăciun, pribegi pe coclauri, adăstaseră la fereastra luminată a unei căsuţe singuratice şi, privind pe furiş înăuntru, jinduiseră după bunătăţile primite în dar de doi copilaşi fericiţi şi câte şi mai câte. Apoi trebuiau să răspundă ce îşi doresc să capete în dar de la Moş Crăciun în Noaptea cea Sfântă. Lucian se gândi că poate doamna nu-i alesese întâmplător pe Michi Bobancu şi pe Gelu Popa fiindcă amândoi erau sărmani chiar şi în viaţă şi locuiau departe, la marginea oraşului, prin împrejurimile lacului Gahiţa, pe o stradă, dacă stradă se putea numi, unde totul era improvizat, pipernicit şi rarefiat sub soare — casele, acareturile, tufele, firele de pătlăgele roşii din grădini în timpul verii, şi totul.

            Lucian se dădu jos de la oglindă şi împinse taburetul până către cazanul de aramă de la cadă. Dar piticii? îşi aminti el. Piticii trebuiau să aducă târâş pe scenă sania plină cu daruri. — Nu că darurile ar cântări cine ştie ce, le explicase doamna. Dar sania însăşi e destul de grea. Ca atare am nevoie de şapte băieţi musculoşi. Mici şi îndesaţi... Sandu Tornea, deşi ţinuse morţiş, fusese respins ca fiind din cale-afară de deşirat şi de slăbănog. Pentru rolul „Fulg-de-Nea” nimeni nu contestase că cea mai potrivită alegere era Călin Chivu. Lucian îşi amintea de el încă din septembrie. În curtea pe care băieţii o umpluseră în recreaţie se amesteca plin de neastâmpăr printre cei mari din clasele a treia şi a patra. Zâmbea fără încetare prietenos, jenat şi totuşi de-ajuns de înfipt. Dar era atât de pipernicit şi de firav încât nu-ţi venea nici să-l atingi, de teamă să nu-i rupi ceva înăuntru. Mulţi s-au întrebat: oare băieţaşul ăsta chiar e de vârstă şcolară? În „Fulg-de-Nea”, Călin Chivu avea şi el un rol uşor, ba chiar mai uşor decât rolul de înger fiindcă nici măcar nu trebuia să înveţe un cântec. — Eu joc rolul principal! începuse el să se laude netam-nesam la un moment dat... Ce rol principal? Tot ce avea de făcut era să se zbenguie dănţuind în tăcere printre celelalte personaje de pe scenă, învolburat, pasămite, de viforul venit din adâncul pădurii de brazi.

            — Moş Crăciun e sărac, i-a spus tata când Lucian s-a aplecat să ia de sub bradul împodobit pacheţelul învelit în hârtie albă, legat cu o panglică de mătase bleu, darul lui de Crăciun. Dar era joi; şi sâmbătă la ora cinci după-amiază începea serbarea de la Teatrul Popular. „Poveste de Crăciun”. Mai puţin de două zile. — Numai anul ăsta e sărac, zicea tata în chip de scuză, nu prea convins, c-un zâmbet trist, în timp ce Lucian dezlega panglica şi scotea la iveală o cutie de creioane colorate. Pe capac, un băiat blond purtând o vestă roşie şi un papion pepit desena aşezat la piciorul unei sălcii pletoase. Între genunchi ţinea cartonul pe care desena, iar în mâna stângă un mănunchi de creioane. Lângă trunchiul gros şi aplecat al sălciei stătea o broască verde, albă pe burtă. Băiatul privea drept înainte, undeva peste întinderea lacului, din care se vedea doar o fâşie îngustă de apă ajungându-i, albastră, chiar până la picioare. Lucian ridică încet capacul. Zâmbi cu un fior de plăcere în suflet când privirea îi întâlni o foaie translucidă de hârtie cerată, sub care creioanele doar se întrezăreau, la fel ca imaginea promiţătoare a unui abţibild de pe care încă n-ai scos foiţa.

            Era prima zi de Crăciun dar trebuia să se ocupe chiar astăzi de aripile de înger. Fâşii lungi de hârtie creponată, franjurate cu mâna lui pe-o latură, înfăşurate de-a curmezişul pe cadrul de sârmă al aripii. Mai întâi pe o aripă, apoi pe cealaltă. Hârtie creponată roz. Iar mama, de atâtea ori înainte nemulţumită de el, de astă dată se arăta încântată de zelul cu care îşi construia aripile de înger.

            — Dacă ai să fii la fel de harnic şi de stăruitor în viaţă, să ştii că n-ai să ai decât foloase de tras. Poate chiar c-ai s-ajungi cineva. Fiindcă e plină lumea de oameni care mereu încep câte ceva şi nimic nu duc la bun sfârşit. Chiar îl privea cu încântare maternă, se vedea limpede pe faţa ei. Şi adăuga posomorându-se un pic dar totuşi cu speranţă în glas: — Chiar dacă ne aşteaptă, din câte se pare, vremuri grele.

            Dar de ce vremuri grele? Deocamdată nu erau decât zile. Joi, vineri. Şi sâmbătă. Ora şapte dimineaţa, ora opt, ora nouă, ora amiezii. Toate se precipitau. Nu conta că cerul era mohorât în drum către Teatrul Popular cât era strada Luca Elefterescu de lungă. Din holul teatrului, Lucian se trezea poftit să intre, împreună cu mama, pentru prima oară pe o uşă laterală, nu pe uşa din fund, ca de fiecare dată când se ducea la film. Aproape în acelaşi timp cu ei intra şi Călin, pe care doamna Chivu îl ţinea de mână, şi Mirel Poenaru, care venea împreună cu doamna Poenaru. O doamnă impresionantă, asta era. O altă doamnă, de la teatru, pe care o cunoştea din vedere, îi însoţea. Lucian nu şi-ar fi închipuit niciodată că îndărătul ecranului care stătea întins, alb, înaintea spectatorilor, şi îndărătul scenei, şi îndărătul fundalului aveai de străbătut un drum atât de lung şi de întortocheat. Un adevărat labirint. La un moment dat coborâră într-un holişor luminat şi deschiseră o uşă. Doamna de la teatru spuse:

            — Aici copiii se pregătesc pentru spectacol. Deasupra aveţi scena.

            Chiar aşa, scena deasupra capului? Lucian observă în fugă încăperea. Era lume multă înăuntru şi stăruia în aer o încordare plăcută. Un afiş îngălbenit, lipit pe perete, rămas din timpul războiului, amintea că nu-i bine să ridici de pe stradă obiecte aşa-zis pierdute, care erau în realitate bombe puse de mâna inamicului. O explozie galben-roşie c-un contur în zig-zag în jurul unui stilou jos pe trotuar, asta te aştepta dacă aveai nesăbuinţa să te apleci după stiloul-bombă. Dar afişul venea cumva dintr-o lume trecută. Deprimarea lui Lucian nu dură decât câteva clipe. Îşi aminti că pe drum, într-o străfulgerare, privirea îi căzuse pe scenă. Scena văzută din culise. Reconstitui la iuţeală în minte formele ciudate, adânc crestate. Mucava întărită cu stinghii de lemn bătute în cuie, în neorânduială. Dumnezeule, trebuie să fi fost brazii, văzuţi dindărăt!

            Doamna Chivu spuse:

            — Haideţi să ne facem frumoşi, copii. Poate că-i ultima serbare de Crăciun pentru mulţi ani de-aci înainte.

            Lucian simţea, cumva ciudat, că parcă brusc i se topise voinţa. Ca niciodată, alţii hotărau pentru el. I se cerea să ridice braţele şi i se băga pe cap rochia de înger, de hârtie creponată şi ea, la fel ca aripile — fâşii franjurate pe latura de jos, care, de astă dată, îi înconjurau corpul. Şedea amorţit pe taburet, la o masă grosolană de brad, având deasupra capului scândurile groase ale scenei. Cineva umbla bocănind pe acele scânduri. Pe când i se fixau aripile la spate, doamna Poenaru spuse:

            — Nu trebuie să vă jenaţi de rochiţe. Voi rămâneţi tot băieţei, şi tot drăguţi. Am întâlnit bărbaţi care nu purtau rochiţe dar afară de asta nu prea aveau cu ce să se laude.

            Lucian băga de seamă că şi pe Mirel Poenaru îl îmbrăcaseră într-o rochie de hârtie creponată. Hârtia lui era vernil, iar fâşiile arătau altfel: în loc să i le taie în franjuri cu foarfecele, răsuciseră puţin marginea hârtiei şi marginea se ondulase.

            Nu se mai auzea vuietul îndepărtat de glasuri ce venise până atunci dinspre sală, surd şi cumva ostil. Lucian răsuflă uşurat însă deodată îşi dădu seama că n-avea niciun motiv. Îl trecu un fior rece la gândul că ridicaseră cortina. Dar lor încă nu le venise rândul. De partea cealaltă, în sală, spectatorilor trebuie că li se deschidea înaintea ochilor priveliştea pădurii de brazi, deocamdată pustie. Dar îndată aveau să-şi facă apariţia Michi Bobancu şi Gelu Popa, cei doi copii sărmani. Trebuie că încă rătăceau printre brazi, abia trăgându-şi picioarele, frânţi de oboseală după o zi de peregrinare. Lucian îşi încordă auzul. I se păru că desluşeşte ecoul slab al unei voci rostindu-şi rolul sus deasupra tavanului dar nu era sigur fiindcă în încăperea de sub scenă era prea multă rumoare.

            Doamna Chivu spuse:

            — În câteva minute intraţi şi voi. Haideţi, încă un pic de frumuseţe. Călin!

            „Fulg-de-Nea” se apropie supus în timp ce ea scotea la iveală din poşetă un tub de ruj. Îi puseseră un costum pufos, dintr-o singură piesă, tricotat din lână angora, alb-strălucitor, rotunjit ca un butoiaş, din care îi ieşeau braţele şi picioarele goale, subţiri ca nişte beţe. Pe cap purta o tichiuţă, tot de lână angora, pufoasă, lăsată mult pe frunte şi legată pe sub bărbie cu o panglică. Doamna Chivu îl trase spre ea apucându-l pe după ceafă şi cu o mişcare fermă îi trecu peste buze beţigaşul de ruj. „Fulg-de-Nea” făcu o grimasă de silă şi de panică, iar ochii i se înroşiră brusc de lacrimi. Lucian zări la încheieturile lui două mici manşoane pufoase agitându-se în zadar.

            — Şi tu, Lucian. Doamna Chivu îl eliberă pe Călin şi întinse mâna spre el. Mama zâmbea amuzată şi împăciuitoare, c-o umbră de îngrijorare în colţul gurii. Şedeau cu toţii la aceeaşi masă, în lumina puternică ce venea de sub tavanul scund de scândură. Lucian se ridica de pe bancă şi venea să se aşeze lângă doamna Chivu. Îşi simţea şi acum voinţa anihilată. Se trezea cu obrajii prinşi între palmele ferme ale doamnei Chivu. Capul îi era răsucit şi bărbia îi era ridicată către faţa ei. Simţi beţigaşul de ruj trecându-i lunecos şi gras peste buze, necurat, mirosind ciudat a ceva putred şi dulce. De sub pleoapele coborâte privirea ei îi fixa buzele căutând vreun retuş de făcut. Dar era agitată şi în criză de timp şi pe moment nu găsea nimic de corectat. Îi dădea drumul.

            — Nu trebuie să vă ruşinaţi, băieţi, spunea doamna Poenaru. N-o s-ajungeţi mai puţin bărbaţi dacă vă daţi c-un pic de ruj când urcaţi pe scenă. Aşa fac toţi actorii.

            „Povestea de Crăciun” abia acum începea cu adevărat. În mare grabă i se îndesa pe cap peruca de vată cu bucle ce aproape că-i acopereau urechile. Chemarea pentru intrarea în scenă se răspândi ca un val nevăzut, pornind dinspre uşa care se deschisese brusc într-o latură a încăperii, departe, peste mese, bănci şi scaune. Frisonul străbătu mulţimea de băieţi, care se precipitară către uşă. Alergând odată cu ceilalţi, Lucian simţi aripile clătinându-i-se în spate. Îşi agăţă rochia de înger de un colţ de masă şi observă cu groază că un capăt de hârtie creponată îi spânzura sfâşiat în dreptul genunchiului stâng. Se îmbulzeau pe scară în sus şi, pe când genunchii i se zbuciumau în goana urcuşului, tot încerca să ascundă capătul de hârtie zdrenţuită strecurându-l între alte două fâşii. Când, ajuns sus în capul scării, îşi ridică privirea, avu deodată în faţa ochilor scena în toată imensitatea ei. Spatele scenei şi spatele de mucava al brazilor înalţi. Se pomenea printre ei, într-o încrengătură de sârme cu care brazii erau ancoraţi, întinse oblic până la marginea podelei. Cineva în culise, o siluetă, se agita cu ochii pe băieţi, plină de o energie poruncitoare. Nu era doamna de la a treia ci o altă doamnă, de bună seamă mai mare în rang. Vocea ei şuieră şoptit:

            — Îngerii! Luaţi-vă de mână! Atenţie la sârme!

            Se supuseră pe loc energiei poruncitoare ce venea din culise, căutându-se cu înfrigurare unul pe altul cu mâinile întinse. Lucian observă abia atunci că fiecare era îmbrăcat într-o altă culoare — bleu, vernil, galben, crem, şi rozul rochiei lui, toate laolaltă precum creioanele colorate orânduite după culorile curcubeului într-o cutie proaspăt adusă acasă de la magazin. Un hohot de râs se ridică din sală atunci când, la un pas înaintea lui Lucian, îngerul galben se împiedică în mers de o sârmă întinsă şi făcu eforturi disperate să rămână în picioare, susţinându-şi totodată în panică peruca de vată de pe cap.

            Vocea doamnei de rang înalt şuieră la fel de poruncitor:

            — Staţi pe loc! Aşteptaţi semnalul la cântec!

            Lucian îl recunoscu în capul şirului pe Alin Pivniceru dintr-a patra în costumul bleu şi cu aripile bleu uşor desfăcute în spate. Peruca de vată de pe cap şi rochia de hârtie creponată şi toată povestea de Crăciun îi atenuau prea puţin trăsăturile aspre de sportiv înnăscut.

            Vocea şuieră începutul melodiei: Ceata Domnului suntem...

            — Acum!

            Sala râdea din nou, îngăduitor, fiindcă Alin Pivniceru, primul din şir, intrase în scenă săltăreţ, aşa cum de bună seamă cerea rolul, în timp ce Mirel Poenaru venea în urma lui cu pas poticnit, îngheţat de trac, abia reuşind, tras de Alin şi împins de la spate de îngerul în galben, să pună un picior înaintea celuilalt.

Ceata Domnului suntem... Am venit în Noaptea Sfântă... Lângă voi să-ngenunchem... Pe când cerurile cântă.

            Se opreau alături de Moş Crăciun unul lângă altul ţinându-se de mână şi cântau. Apoi tot cântând, cu Alin Pivniceru în frunte o porneau în cerc apropiindu-se de rampă. Lucian avea atunci prilejul să vadă brazii de mucava pentru prima oară din faţă. Erau de un verde mohorât, mult mai spălăcit decât verdele din cutia cu creioane colorate, primită în dar acum două zile. Dar se înălţau foarte sus şi erau aşezaţi în planuri diferite, dând senzaţia de desime. Îndărătul lor, până la fundal, ochii erau ispitiţi să caute printre ei ascunzişuri de semiobscuritate, tainele Nopţii celei Sfinte. Dar după două ocoluri în jurul lui Moş Crăciun trebuiră să rămână nemişcaţi îndărătul său. Era rândul lui Moş Crăciun, înalt şi masiv, îmbrăcat într-o manta roşie de satin, tivită cu vată, s-o pornească domol către marginea cealaltă a scenei, unde, la piciorul unui brad de mucava, dormeau cei doi copii sărmani. „Fulg-de-Nea” zburătăcea deja pe tot întinsul scenei. Sala nu-i vedea, dar Lucian, ridicându-şi privirea către pasarela înaltă de metal de sub tavanul scenei, zări doi lucrători în salopete cenuşii, pe care nu-i văzuse niciodată până atunci, aruncând pumni de peticuţe de hârtie albă. Fulgi de zăpadă, care se aşterneau pe scândura scenei.

            De acum şi până către sfârşitul piesei, pentru tot ce avea să se întâmple pe scenă, Lucian avea să fie ca şi spectator. Avea timp destul şi se simţea cumva despovărat. Nu mai stătu să asculte istorisirea celor doi băieţi sărmani. Privirea îi lunecă de-a lungul primelor rânduri, căutând-o pe mama. Nu întâlni decât feţe necunoscute, ochi zâmbitori, cumva miraţi şi fascinaţi, în care sticleau luminile scenei, de la primele rânduri, unde puteai să desluşeşti chiar şi trăsăturile feţelor, şi mai departe înspre rândurile din mijlocul sălii, unde nu mai vedeai decât lucirea ochilor ici şi colo, şi încă şi mai departe spre fundul sălii şi spre balcon, unde totul se ascundea în întuneric.

            La un moment dat, cam pe la mijlocul unui rând apropiat de scenă o recunoscu pe doamna Chivu. Probabil că se uita la Fulg-ul ei-de-Nea. Nimeni din băieţii de pe scenă n-ar fi putut să spună la cine se uită spectatorii, cu ochii lor strălucind de luminile scenei. Dar ea trebuie că se uita la Călin. Sau urmărea spectacolul în toate amănuntele lui. În poală ţinea poşeta, iar în poşetă Lucian ştia se ascunde beţigaşul de ruj, roşu, gras şi lunecos. Se mustră că lăsase privirea să-i zăbovească pe chipul ei şi repede şi-o îndreptă către rândurile îndepărtate unde lucirile ochilor nu se mai desluşeau în întuneric.

De la mansardă privesc scuarul

caldarâmul ca o tablă-de-şah fantezistă

portocal în ghiveci pe‑un pătrat,

pomello pe‑un altul

apoi, iată,

lămâi pe‑o tuşă groasă de mediterană

ce culoare?... mai încape vorbă? albastră!

un pătrat verde, un pătrat roz,

un pătrat cadrilat-

er — taraba zarzavagiului şi şezlongul

            pentru nudul lui Pallady

pătratul de cretă, ceasul solar...

Dar flaşnetarul?

Nu fi nerăbdător — toate la timpul lor

            De ce nu Louis Armstrong poposind în Provence?

            De ce nu!

            What a wonderful world!

Venus lăsând un genunchi în pământ, lâng‑o amforă

umplută cu aerul antichităţii

întinzând o mână albă de pe‑un pătrat

pe altul... Îl vezi?

cupidon, pe‑acelaşi pătrat al tablei-de-şah

lângă amforă pitulându-se ghiduş

cu arcul lui caraghios

felinarul şi, lângă el, franzelarul

elevele care chiulesc de la şcoala normală

şi s‑au oprit să cumpere brioşe —

Ah, ce le place!

Aţi învăţat la franceză: charcutier —

Unde‑i?... Căutaţi‑l în scuar! le strig

iată, pătratul de colo!...

copertine dungate, prelate, copertine, prelate

măcelarul mustăcios, chei yale, ascuţitorie

dar cine nu‑i aici mustăcios?

nu‑i chiar un furnicar de oameni

dar plimbăreţi, slavă Domnului

cofetarul — what a wonderful world!

cumetri pe scaune pliante

coate întinse pe mese, leneş, ici una

            colo, alta, şi colo, şi colo

N‑am să număr pătratele scuarului

ca şahul Persiei, ca şahul Bermudelor

Ştiu doar c‑ar fi destule dacă n‑am număra

            ...prea departe.

                Delia

                Cu destul de mulţi invitaţi, masa începuse în tihnă, în sufrageria din apartamentul de la etaj al unchiului Artemie şi al mătuşii Iuliana. Pe fereastră se vedeau acoperişuri până în depărtare. Cu toţii se aplecaseră peste farfurii şi începuseră să mănânce, dar parcă nu de mâncare le ardea în primul şi‑n primul rând ci mai curând de conversaţie. Îndărătul lui Dragoş pe neaşteptate un clopoţel de sticlă clincăi subţirel şi vesel în pomul de Crăciun. În dreapta sa, mama lăsă iute furculiţa jos şi îşi înălţă brusc capul schimbată la faţă. Râse nervos şi spuse ceva de cutremur: din nou, după nici şase ani de la cel mare din '40? Mătuşa Iuliana o linişti cu un potop de vorbe mai degrabă dojenitoare. Dragoş însă nu le prea luă în seamă şi de altfel abia dacă îi ajunseră la ureche. În stânga sa şedea o fată pe care n‑o cunoştea dar poate că îi era rudă prin unchiul Artemie şi mătuşa Iuliana, cine ştie? Se lăsă puţin pe spate ca să‑i poată examina, sub masă, pe furiş, poala rochiei întunecate. Bleumarin. Rochia îi lăsa genunchii dezveliţi pe jumătate, rotunzi şi lipiţi unul de altul. Privirea îi urmă în sus linia corpului aşezat pe scaun, descoperind cutele din dreptul taliei şi braţul gol sprijinit de muchia mesei. Aveau şi fetele perişori pe braţ. Abia se vedeau şi erau blonzi-aurii dacă‑i priveai de aproape. Dragoş abia îşi înfrână dorinţa de a‑i atinge pielea cu degetul. Sub piele muşchii nu i se vedeau lucrând în timp ce lua din farfurie. Era altfel decât la bărbaţi. Braţul îi ieşea dintr‑o mânecă scurtă albă. Rochia bleumarin era de fapt un sarafan, iar bluza avea un guler rotunjit. Frumos rotunjit. Chiar foarte frumos. Fata necunoscută nu participa la discuţie dar asculta foarte atentă tot ce se spunea la masă. Când întorcea capul spre unchiul Artemie, lăsa să i se vadă linia obrazului, bucălat ca la un copil. Obrazul râdea domol şi cuminte. Unchiul Artemie, hăt departe în capul mesei, se răsucea către pick‑up‑ul dindărătul lui, aşezat pe scrin, la care ajungea cu oarecare greutate. Unchiul Artemie punea pick‑up‑ul în mişcare apăsând pe un buton şi, răsucit din mijloc, cu un efort de concentrare ceva mai mare, în toiul discuţiei, îi lăsa uşor braţul în jos până ce acul atingea placa. Atunci camera se umplea de glasul unei fete zglobii care cânta nemţeşte. Dragoş tresări şi se uită la fată. Oare ea se pornise să cânte? Dar fata nu cânta.

                — Melodia asta era la modă la începutul războiului, spunea satisfăcut unchiul Artemie. Heinz, wo bist du heute Nacht? V‑aduceţi aminte? Acuma, dacă nemţii au pierdut războiul nu înseamnă că melodia şi‑a pierdut peste noapte tot şarmul, nu‑i aşa? Eram cu toţii mai tineri cu vreo câţiva ani...

                Dragoş îşi înălţă din nou ochii la faţa fetei, pe care o putea vedea bine acum fiindcă ea tocmai se întorsese să asculte ce răspundea mătuşa Iuliana, aşezată în capul opus al mesei.

                — Eu nu m‑am băgat niciodată în politică, spunea mătuşa Iuliana fără să împărtăşească buna dispoziţie generală, dar ceea ce s‑a întâmplat acum doi ani nu mi‑a plăcut deloc.

                — Eram aliaţi cu nemţii, prinse domnul Cernat momentul să încuviinţeze, dând din cap aprobator şi grav. Urâtă treabă! Cică am întors armele! Aşa ceva nu se face între oameni de onoare! se înflăcără el.

                — Dar cine ne‑a obligat să ne aliem cu nemţii? îl apostrofă vehement domnul Berindei. Nu chiar dumnealor? Am vrut să fim neutri. Ne‑au lăsat în pace? La asta vă rog să‑mi răspundeţi! Ne‑au lăsat în pace? Ca să nu mai vorbim de Dictat, care e sută la sută opera lor!

                — Am o presimţire, zise mătuşa Iuliana. În scurtă vreme nimeni n‑o să mai îndrăznească să spună asemenea lucruri. Nici măcar acasă. Mi‑a ajuns la urechi câte ceva din ce se‑ntâmplă în Rusia şi ce s‑a întâmplat acolo în toţii anii din urmă.

                — Şi crezi că la noi o să vină regimul bolşevic din Rusia?

                — Eu n‑am spus decât atâta: am o presimţire, repetă sec mătuşa Iuliana.

                — Presimţiri! strigă unchiul Artemie, jovial, din celălalt capăt al mesei. Şi cu dispreţ învârti prin aer braţul a uşurătate. Astea‑a femeile! Simt cu ovarele, gândesc cu ovarele! Îl vede cineva pe regele Mihai cochetând cu bolşevicii?

                — Artemie, se încruntă la el ameninţător mătuşa Iuliana, ai grijă cum vorbeşti. Dacă cu doamnele eşti grosolan, ţine totuşi cont că avem doi copii la masă.

                — Un copil! preciză unchiul Artemie bine dispus. Unul singur. Doar n‑o să pretinzi că Delia mai e copil! Nu‑i aşa, Delia? Ai împlinit cinsprezece ani?

                — Încă nu, răspunse ruşinată Delia. Peste două luni împlinesc.

                Lângă Dragoş, chiar în stânga lui, Delia roşise toată. Vitalitatea din ea era însă mai puternică decât jena. Răzbea orice roşeaţă c‑un zâmbet sfidător chiar şi când şedea cuminte la locul ei şi nu‑şi ridica ochii din farfurie. Dragoş căută în ea simţirea femeilor, de care vorbise adineauri unchiul Artemie. Unde s‑o caute? Roşeaţa ei îi dogorea şi lui în obraji. Şi totuşi obrazul ei îmbujorat trebuie să fi fost mai fierbinte. Cotul ei gol nu arăta asta. Dar încreţitura din talie a sarafanului? Şi cealaltă încreţitură, de mai jos, din dreptul şoldului? Şi încă şi mai jos, poala sarafanului bleumarin întins peste coapse? Dragoş privi lung în podea. Auzi îndepărtat zgomotul străzii şi văzu şoseta albă şi pantoful Deliei cu toc jos, gata parcă să sară peste linia trasă cu creta pe trotuar. Chiar dacă peste două luni avea să împlinească cincisprezece ani. Dar îşi aminti numaidecât, cu durere, că el niciodată nu sărea şotronul împreună cu fetele. Şi dacă ele se îndepărtau mereu de şotron era numai şi numai vina lui. Era o mare, mare greşeală. O greşeală de neiertat. Dragoş luă cu amândouă mâinile farfuria de pe masă şi o mută în poala Deliei.

                — Dragoş, pentru Dumnezeu!

                Mama era de‑a dreptul îngrozită.

                Dar farfuria ajunsese deja acolo, în umbră, unde corpul Deliei răspândea căldură. Dogorea. Dragoş se aplecă să ia o îmbucătură cu furculiţa. Dacă râdeau cu toţii, n‑aveau decât.

                — Dragoş!

                Fata de pe placa de patefon cânta cu glas cristalin, în ritm ameţitor — cascade de triluri argintii. Zburda. Zburda peste tot, peste şotroane desenate cu creta pe cenuşiul asfaltului şi fustiţa se umfla de aer când ateriza pe pătratele de cretă.

                — Lăsaţi‑l, doamnă, spuse Delia încercând să‑şi ascundă stânjeneala. Nu mă deranjează.

                — Dar, Delia, o să‑ţi păteze sarafanul!

                — Nu‑i nimic... Vreau să spun că nu, nu cred că mi‑l pătează.

                Săreau zglobii peste şotroane fetele în fustiţe bleumarin cu buline albe. Fustiţele li se umflau de aer în timp ce aterizau în pătratele trase cu creta pe asfalt, iar de sub fustiţe licăreau alb, pentru o clipă, chiloţii.

                — Heinz! râdea unchiul Artemie în capul mesei. Şi când râdea, râdea cu poftă. Wo bist du heute Nacht, mein lieber Heinz?

                Dar totul se‑ntoarse cu susu'n jos în ultimele minute dinaintea plecării, când coridorul, şi aşa strâmt, se întunecă de atâtea paltoane deja îmbrăcate, în timp ce voci multe la număr îşi luau cordiale rămas bun şi muzica tăcuse pentru totdeauna. Mama deschisese uşa ce da spre scară şi, în prag, se săruta pe obraji cu mătuşa Iuliana. De pe scară venea suflul rece al iernii de afară. Dar unde era Delia? Dragoş o căuta cu privirea şi neliniştea îi strângea pieptul. N‑o găsea... Aha, uite, n‑o vedea fiindcă era abia cu puţin mai scundă decât oaspeţii. Sarafanul ei bleumarin dispăruse sub un palton din stofă ecosez, pe care Dragoş nu‑l mai văzuse niciodată până atunci. Verde cu roşu şi cu alte culori. Nimic nu mai era aşa cum fusese în toată după-amiaza scursă în tihnă şi în desfătare în sufrageria din apartamentul de la etaj al unchiului Artemie şi al mătuşii Iuliana.

                Neti

                Pe alee, Dragoş se îndrepta către fundul curţii trecând pe lângă casele înşirate pe‑o latură, pline de chiriaşi proaspăt mutaţi, care încă nu prea ieşeau la vedere. Abia într‑o seară au ieşit. În seara când l‑au adus acasă, în sicriu, pe domnul Prodan, cu nelinişte în ochi au ieşit în uşă. Purtat pe sus de patru bărbaţi străini de curte şi de cartier, sicriul a străbătut aleea slab luminată către casa din fundul curţii. Cu uşa larg deschisă, casa îl aştepta ca o hrubă întunecată. După aceea acolo înăuntru s‑a aprins o lumânare, care a rămas să ardă în timp ce vecinii şuşoteau adunaţi lângă poarta dinspre stradă. Domnul Prodan se afla în concentrare undeva prin Ardeal. Întâlnise acolo fel de fel de oameni. Nimeni nu ştia exact ce se întâmplase. Cică domnul Prodan l‑ar fi susţinut cu aprindere pe Petru Groza şi s‑ar fi luat la harţă cu un altul, care era de partea lui Iuliu Maniu. Ar fi ajuns, zice-se, să scoată pistoalele. Aşa se făcea că acum domnul Prodan se întorcea acasă în sicriu.­ — Biata Neti! o căina una dintre vecinele proaspăt mutate. Nici nu ştiu dacă a împlinit şase ani. Ce‑o să se facă ea acuma fără tată?

                — Blestemata asta de politică! se revolta domnul Racolţea. S‑a strecurat până şi în armată! În nouă sute şaişpe, până în nouă sute optişpe, cât a durat războiul, şi în toţi anii de mai târziu în armată nu‑ţi slujeai decât ţara şi neamul. Atât!

                — Şi regele! completă oarecum ironic domnul Stancu.

                Dar domnul Racolţea, grav şi solemn, rămăsese cu gândul dus la anii trecuţi când se acoperise de glorie pe câmpul de luptă.

                — Domnul Prodan nu era decât concentrat, domnule Racolţea... Parcă aşa am înţeles că vă cheamă.

                — N‑are importanţă. Chiar şi concentrat! reveni brusc pe pământ domnul Racolţea. N‑aveai decât să fii ţărănist sau liberal în civilie. Odată intrat în armată atârnai politica în cui!... Şi în definitiv cine dracu' mai e şi Petru Groza ăsta? De Iuliu Maniu a auzit o lume întreagă. Dar Groza? Cine a auzit de el?

                — Domnule Racolţea, îl mustră cu calm doamna Fătulescu, controlaţi-vă. Măcar din respect pentru morţi.

                Era mai cuviincios să vorbeşti în şoaptă, asta înţelegea Dragoş. Doamna Melinescu pronunţa un cuvânt ciudat, autopsie. Dar cobora vocea şi îşi lua o mină conspirativă deşi nu reuşea să‑şi ascundă spaima. Auto mai suna cum suna. Dar psie... psie suna ameninţător şi lunecos ca un şarpe. Oricum, n‑avea să dureze foarte mult. Lumânarea, vizibilă pe uşa deschisă a casei din fund, departe, rămânea să ardă toată noaptea. Dar pălea peste ore, în lumina zilei. Şi pălea în lumina prietenoasă şi mângâietoare a verii, uitată pentru totdeauna.

                Dragoş se îndrepta către fundul curţii trecând pe lângă casele înşirate pe‑o latură şi vecinii deja nu mai erau proaspăt mutaţi. Umezeala rămasă după ploaia îmbelşugată făcea paragina din curtea îngustă şi lungă încă şi mai plină de taină şi de farmec. Se lăfăiau bălăriile şi florile crescute de capul lor, din seminţe scuturate astă-toamnă de ploaie şi de vânt. Domnul Rainea spunea:

                — Să‑mi trag niţel sufletul şi m‑apuc să fac ordine. Ca un proprietar care se respectă, nu? Poate chiar în vara asta. Dar ştiţi cum e, vârsta a început să‑şi spună cuvântul. M‑am întors obosit, asta e. Mi‑au ajuns trei ani de prizonierat în Rusia! Şi acolo am tăiat lemne şi le‑am cărat surcelele. Şi le‑am dus rumeguşul la gunoi. Dar nu s‑a ales mare lucru. Mai degrabă toată Rusia ar trebui aruncată la gunoi... Dar poate că dumneavoastră sunteţi de altă părere, doamnă Prodan. Soţul dumneavoastră a fost comunist.

                Doamna Prodan gătea la lampa cu petrol, scoasă pe verandă, pe o măsuţă şubredă de lângă uşă.

                — Nu vă faceţi griji, domnule Rainea, îl liniştea c‑un zâmbet cam forţat doamna Prodan ridicând capacul şi amestecând în oala de pe foc. De Uniunea Sovietică ştiu doar că ne‑a eliberat de fascişti, asta da. La noi, deocamdată, n‑au venit comuniştii la putere. Sau cel puţin nu sunt sigură c‑au venit. Dar chiar dacă vin la putere, de un lucru să fiţi încredinţat. Eu n‑am să pretind să‑mi cedaţi casa dumneavoastră. De altfel nici nu mai stăm mult, eu şi cu Neti. Dacă nu anul ăsta, la anul plecăm sigur. Ne întoarcem la noi în Salonta. Aici nu mai avem niciun rost.

                Neti, doar în chiloţi, şedea cuminţică pe un taburet în umbra verandei, cu braţele întinse pe lângă corp, ţinându-se cu mâinile de marginile taburetului. Nu se uita nici la unul nici la celălalt şi zâmbea misterios către nimeni, prefăcându-se că nu pricepe nimic din cele auzite.

                Domnul Rainea se îndepărta pe alee cu mersul lui legănat de fost prizonier de război, truditor în zadar pe pământul îndepărtat al Rusiei, în timp ce doamna Prodan se făcea nevăzută în casă, urmată de Neti. Dar Neti niciodată nu stătea prea mult într‑un loc. Singură, ieşea pe uşa rămasă deschisă, străbătea veranda desculţă şi cobora cu băgare de seamă treptele spre alee. Dragoş o urmărea atent printre frunze. Doamna Prodan spusese că aveau să se mute, aşa că pe Neti poate că n‑avea s‑o prindă iarna în casa din fundul curţii. Neti nu prea apucase să umble prin soare în vara asta, care abia începea. Pieptul îi era mai alb chiar decât faţa, şi picioarele la fel, până la genunchi.

                — Neti! o chemă Dragoş şoptit şi stăruitor. Hei, Neti!

                Neti se apropia cu paşi mărunţi, uşurică, parcă abia atingând pământul cu tălpile goale. Un băiat niciodată n‑ar fi umblat ca ea. Îl auzise, iar acum îl şi vedea. Veni drept spre el păşind de pe pământul bătătorit şi încălzit de soare al aleii în iarba umedă şi rece pe care Dragoş o cam tăvălise cu picioarele tot aşezând la crengi verzi de jur împrejur.

                — Tu ai făcut casa asta?

                Dragoş o lăsă înainte. Trecură aplecaţi printr‑un tunel cu acoperiş de crengi rupte, cam cinci paşi, nu mai mult, afundându-se în verdeaţă. Dincolo de tunel ieşeau din nou în soare.

                — Nu‑i casă, e un fel de îngrăditură. De afară nu se vede nimic.

                Neti îşi roti privirea peste zidul de crengi pe care Dragoş le aşezase de jur împrejur umplând golurile dintre tufe şi trunchiuri de copac.

                — Un fel de luminiş, aprecie ea. O poieniţă.

                — Nu‑i chiar poieniţă...

                Dar cum să‑i explice că era un fel de poartă către lumea de dincolo, unde plecase astă-toamnă tatăl ei? Atât doar că încă nu găsise poarta. Dar asta doar fiindcă până acum nu reuşise să se concentreze de‑ajuns şi să cerceteze cu de‑amănuntul, şi cu tot sufletul, piciorul copacilor împlântaţi în pământ, şi piciorul tufelor, printre tulpinile subţiri şi dese, unde iarba nu ajungea să crească. Dar acolo unde ar fi putut să ajungă, dincolo, era negreşit verdeaţă şi soare cu raze calde, mai mângâioase chiar decât aici.

                Neti stătea înaintea lui, cu mâinile la spate, ţinându‑şi capul lăsat într‑o parte şi uşor răsucit. Zâmbea ferindu‑şi ochii de soare. Doamna Prodan îi prinsese părul în coc dar îi scăpaseră câteva şuviţe către ceafă. Şuviţele străluceau blond-auriu în soare. Dar cu plecarea cum rămânea? Dragoş îşi închipuia Salonta undeva peste dealuri, munţi, ape şi câmpii. Acolo Neti avea să crească şi să se schimbe până într‑atât încât să ajungă de nerecunoscut.

                — Neti...

                Ţinându‑şi mâinile la spate, ea nici nu se clinti. Doar ochii i se îndreptară spre faţa lui cu interes. Dar nu prea mult.

                — Neti... Vrei să ne dăm chiloţii jos?

                Ea se apleca iute şi trăgea de chiloţi în jos, lăsându‑i să cadă în iarbă şi, pleoştiţi, parcă nu mai erau decât o cârpă albă zăcând la picioarele ei goale. N‑avea între picioare decât o cută mică a pielii şi nimic mai mult. Dragoş se uită pe fugă în jos la propriul lui trup dezgolit în faţa ei. Neti doar surâdea ceva mai larg. Coborâse şi ea privirea şi, ezitând uşor, îl fixa în locul unde el simţea un fel de strângere plăcută şi cumva neînfricată. Dar nu exista nimic mai mult, doar ieşirea din luminiş şi, curând, plecarea la Salonta.

***

* Din volumul Laurenţia şi cerşetoarea

                Viviana

                Furtuna cu tunete de afară nu‑l împiedica pe domnul Postolache să‑şi ţină ora de dirigenţie. „Nu orice grup de oameni se cheamă colectiv”, le spunea el răspicat, cu o voluptate vizibilă a rostirii. Domnul Postolache, altminteri destul de mobil de felul său în timpul orelor sale de matematică, acum nu se dezlipea de catedră. „De exemplu, spectatorii dintr‑o sală de cinematograf sunt un colectiv?” Dragoş ştia că nu era o întrebare adresată clasei, după cum toţi ceilalţi ştiau şi ei asta. „Nu, confirma domnul Postolache bănuiala tuturor, nu sunt un colectiv pentru că nu se cunosc. Doar atât şi ar fi de‑ajuns să decidem. Dar în plus ei nici măcar nu se văd la faţă, iar după ce proiecţia ia sfârşit părăsesc sala şi fiecare îşi vede de treburile lui. Chiar dacă timp de o oră şi jumătate sau două au vizionat acelaşi film şi mulţi dintre ei au avut, poate, aceleaşi trăiri văzând filmul.” La catedră, domnul Postolache avea două poziţii predilecte: fie aplecat mult în faţă, rezemat în coate cu toată greutatea de masă, fie răsturnat pe spate, rezemat de speteaza scaunului. Ceea ce nu înseamnă că era o poziţie relaxată. În schimb îi permitea domnului Postolache să‑şi întoarcă mai uşor capul spre fereastră şi să se inspire din furtuna de afară. Se vedea clar cum se inspiră. Apoi îşi întorcea oarecum iluminat faţa spre clasă. Din banca întâi puteai să‑i vezi irişii verzi-căprui măriţi în chip monstruos pe fragmente de lentilele ochelarilor cu multe dioptrii. „Tot aşa, călătorii dintr‑un tramvai nu sunt un colectiv. Tot ce‑i leagă este că întâmplător au de făcut o bucată de drum împreună. Pentru a deveni un colectiv e puţin. E mult prea puţin. Călătorii dintr‑un tramvai nu au un scop comun. Scopul comun este una din trăsăturile care definesc colectivul.”

                Bhuum-buhuuum... Bhuhuhuhuuuum-bhuum-hummmm! bubuia tunetul sub cerul negru al furtunii făcând să vibreze geamurile. „Dar voi, continua imperturbabil domnul Postolache, voi sunteţi un colectiv? De bună seamă că da. De ce? Pentru că voi aveţi un scop comun. Care? Acela de a vă însuşi materiile predate. Petreceţi mult timp împreună, vă cunoaşteţi unul pe altul, vă animă pe toţi dorinţa de a absolvi şcoala cu medie cât mai mare. Chiar dacă până atunci mai sunt câţiva ani buni. Iată, acum aveţi mai multe trăsături care definesc colectivul. Trebuie neapărat să fiţi şi prieteni unul cu altul? La asta vă las să vă gândiţi până la următoarea oră de dirigenţie.” Bhuhuhummmm! făcea tunetul, tot mai îndepărtat. „N‑am terminat! Vă rog foarte mult! Aţi auzit clopoţelul? A auzit cineva dintre voi clopoţelul? Ne întoarcem la colectiv. Dacă scopul comun defineşte colectivul, este şcoala noastră un colectiv, având în vedere că toţi elevii ei doresc să ajungă oameni cu carte? Dar strada? Dar oraşul? Locuim în acelaşi oraş, muncim în acelaşi oraş. De 1 Mai ieşim cu toţii la defilare pe bulevardul I.V. Stalin. Dar ţara? Avem cu toţii un scop comun, construirea socialismului. Sunt cetăţenii Republicii Populare Române un colectiv? La toate acestea vă las de asemenea să meditaţi până la următoarea oră de dirigenţie.”

                Dacă se gândea la strada sa, Dragoş vedea clar aproape fiecare casă. De fapt şi le amintea pe toate fără excepţie, ba chiar şi exact înşiruirea lor pe o latură şi pe cealaltă, aşa cum îi ieşeau în cale zi de zi, în drum către şcoală şi înapoi către casă. Şi feţele oamenilor şi le amintea. Zeci. Poate sute. Cum să fii prieten cu atât de mulţi oameni? Era o prostie.

                Berinde îşi apropia faţa de faţa lui şi îl cerceta cu un interes plin de sarcasm.

                — Dar văd că te‑a pus pe gânduri de‑adevăratelea Moş Lache al nostru! Ei, hai! Chiar suntem un colectiv, toată banda asta jegoasă? Poţi să crezi aşa ceva?

                Acum devenise absolut clar, la următoarea oră de dirigenţie avea să se ridice şi să‑i spună domnului Postolache că nu, nicidecum, prietenia nu poate fi o caracteristică a colectivului, nici chiar atunci când în discuţie e un colectiv restrâns cum era clasa lor. Asta, bineînţeles, dacă domnul Postolache avea să se ţină de cuvânt şi să continue subiectul început.

                Dinspre uşă venea rumoarea presărată cu stridenţe a glasurilor de pe coridor. Dar nu numai rumoarea. Cineva îl striga.

                — Dragoş!... Dragoş! Hei, n‑auzi? Eşti căutat!

                C‑o privire conspirativ-zeflemitoare, Patriciu, stând într‑o parte lângă tocul uşii, arăta spre coridor şi îi lăsa cale liberă să iasă. Un fel de atracţie se simţea venind dinspre coridor prin uşa întredeschisă. Însă Dragoş nu putea să treacă de prag fiindcă, surprinzător, exact în uşă îi stătea cale în Viviana. Îl fixa drept în ochi şi îi zâmbea prietenoasă.

                — Eşti ocupat? îl întreba cu glas dulce. Putem să stăm puţin de vorbă?

                Dragoş roşi numai la gândul că alţii ar fi putut să bage de seamă cu ce glas îi vorbea Viviana. Întunericul îi cobora cu grăbire în suflet. Îşi băgă pumnii adânc în buzunare şi dădu posomorât din cap, în semn că da. Strânse din buze şi se simţi stupid până în rărunchi. Beraru se găsea tocmai atunci să se strecoare pe lângă ei intrând în clasă c‑un rânjet la fel de stupid.

                — Hai să nu stăm în uşă.

                Era sigură că Dragoş avea s‑o urmeze. Se răsucea în loc şi o lua înainte de‑a lungul coridorului sfidând toate rânjetele neobrăzate din jur. Acolo unde coridorul era mai puţin înţesat de elevi Viviana se întorcea spre el, toată numai zâmbet.

                — Dar sâmbătă seară? îl întreba. Sâmbătă seară eşti liber? Vrei să ne faci o vizită? Dacă n‑am să‑ţi spun cu ce ocazie, te superi?

                Un nod chinuitor în gât aproape că îl sufoca.

                — Nu vrei să vorbeşti cu mine?

                Deja în zona asta unde se termina coridorul, la numai câţiva paşi de cancelarie, elevii aproape că n‑aveau ce să caute. Sub tavanul boltit al holului ce venea imediat după coridor stăruia un aer îmbătrânit şi cenuşiu de biserică. Trebuia să‑i răspundă aici, înainte să facă cei câţiva paşi până în hol, înainte de a fi prea târziu. Clătină din cap cu disperare înverşunată dar mută, privind în pământ.

                — Nu vrei să vii?

                Dragoş nu era în stare să‑şi ridice faţa spre ea ca să vadă dacă mai era la fel de prietenoasă... Domnul Postolache ne‑a vorbit despre colectiv... Călătorii dintr‑un tramvai nu sunt un colectiv. Doar întâmplarea îi adună laolaltă pentru o scurtă bucată de drum.

                — Sau şansa! De ce nu vrei să vezi partea bună a lucrurilor?

                Dragoş se vedea pe sine şezând în tramvai la fereastră, şi pe bancă, alături de el, pe locul dinspre interval, o vedea şezând pe Viviana. Sigur era ea — îi vedea cu coada ochiului fusta de stofă neagră şi groasă, întinsă peste coapse să‑i ţină de cald. Dragoş făcea gestul de a se ridica să iasă pe interval şi în acelaşi timp se scuza, posomorât şi abstract, pentru deranj. Genunchii ei se răsuceau moale într‑o parte cu o mişcare unduioasă lăsându‑i loc să treacă. Dragoş îşi strecura genunchii prin spaţiul lăsat de genunchii ei. Îşi lovea dureros rotula de scaunul din faţă numai din grija de a nu se freca de genunchii ei. Cobora în staţie şi o lua de‑a lungul străzii, în primăvara umedă şi mohorâtă, păşind repede, cu capul în pământ. Auzea în urma lui paşii mărunţi şi zoriţi ai Vivianei.

                — Dragoş!... Nu vrei să te opreşti un pic şi să stăm de vorbă? Dragoş! Ascultă! Dragoş! Numai o clipă!

                Nu‑i era dat să scape de ea. Aproape în nicio zi şi nicăieri, în tot oraşul. O vedea traversând cu pas mărunt şi grăbit-grăbit strada Republicii prin dreptul magazinului de pânzeturi Levi. Purta pantaloni scurţi de băiat, de o culoare cu foarte puţin mai întunecată decât pielea albă a picioarelor. Proporţia dintre talia şi bazinul ei era cu totul alta decât la el şi la alţi băieţi. Ostentativ, Viviana nu vedea pe nimeni dar în acelaşi timp toată fiinţa ei transmitea printr‑o vibraţie nervoasă cum că simte toate privirile din jur aţintite spre ea. Nu era adevărat, şi Dragoş dezaproba cu repulsie felul ei de a fi. Reuşea să atragă doar privirile lui, însă într‑un chip malefic. Dar Viviana, deşi părea să se mişte într‑o altă lume, odată strada trecută, îl dibuia numaidecât pe Dragoş dat pe după stâlpul de fier de la bordură. Stâlpul era mult prea subţire. Şi Viviana, în loc să‑şi continue drumul, dacă tot se arăta atât de grăbită, se oprea lângă el.

                — Dragoş!... Uite, renunţ. Nu te mai invit la mine. Era ziua mea, acuma pot să‑ţi spun dacă tot a trecut. N‑am insistat fiindcă am înţeles că nu te simţi bine printre străini. Deşi dacă ai fi venit ai fi văzut că erau foarte puţini pe care nu‑i cunoşteai.

                Dragoş îşi simţea intimitatea ameninţată. Poate chiar distrusă. Oricum însă, în plin oraş erau numai ei doi în mijlocul mulţimii anonime şi indiferente şi îşi puteau regla conturile de la distanţă trimiţându‑şi semnale de atracţie şi de respingere, neobservate de alţii. Dar Viviana nu se mulţumea cu atât. Fâşneaţă, trecea pe trotuar, de partea cealaltă a gardului din plasă de sârmă care despărţea de stradă terenul de sport al şcolii. Din mers, c‑un zâmbet satisfăcut, nu‑i slăbea din ochi pe băieţi în timp ce jucau volei dar toată lumea ştia că de fapt îl aţintea cu privirea pe Dragoş şi că lui îi zâmbea. Viviana dispărea după gardul de zid al bisericii Sfânta Treime dar după niciun minut se ivea din nou trecând în sens invers, iute-iute pe după gardul de sârmă, înfruntând c‑un zâmbet sfidător săgeţile privirilor.

                — Stai!... Ciurea îl oprea de la serviciu pe Iova c‑un strigăt fals alarmat.

                Iova, dincolo de tuşă, încremenea cu mingea deasupra capului, rânjind. Toţi de pe teren se opreau din joc şi rânjeau.

                — Hai Dragoş! îşi continua Ciurea zeflemeaua. Dă fuga la gard! Fă ceva! Nu poţi lăsa fata fără niciun răspuns!

                Departe de a se supăra, Viviana dispărea amuzându-se pe după zidul de cărămidă al şcolii dinspre strada Ilarie Chendi. Dragoş ar fi vrut să‑l şteargă pe Ciurea de pe faţa pământului. Şi odată cu el să‑i şteargă pe toţi ceilalţi. Nu reuşea decât să se îmbibe de ură. Şi totuşi, în toiul orbirii sale provocate de ură, într‑o geană de luciditate Dragoş se întreba de ce Viviana să fie şi ea târâtă în bezna urii lui. Se vede însă treaba că altfel nu se putea.

                Trebuie neapărat să fiţi şi prieteni între voi? le aruncase domnul Postolache întrebarea. La asta vă las să vă gândiţi până la următoarea oră de dirigenţie. Voi aveţi un scop comun. Acela de a vă însuşi materiile predate şi de a absolvi şcoala cu medie cât mai mare... Aici începeau deja îndoielile. De ce era un scop comun? Se întrajutorau în vreun fel unul pe altul? În recreaţie Viviana se oprea la uşa întredeschisă a clasei dar nu îndrăznea să intre. Îl ruga pe Patriciu să‑i transmită lui Dragoş că îl aşteaptă pe coridor. Coridorul se golea încet-încet şi, în aşteptare, ea făcea paşi încoace şi încolo. Se apropia de fereastră şi îşi arunca ochii în stradă. Dar de fapt n‑o interesa strada, unde băltea primăvara umedă şi mohorâtă.

                Antonia

                Se întorceau în oraş de la poligonul de tir sportiv, în timp ce fetele rămăseseră ceva mai în urmă pe drumul de ţară. Dar erau semne că nu numai elevii din clasele superioare făceau trageri acolo, ci şi armata. Cuzino văzuse într‑o margine de taluz, lăsate să zacă în iarbă, vreo două panouri dreptunghiulare, de carton gros, destinate a servi drept ţinte pentru trageri, vopsite în verde închis–militar, cu contururi pictate de siluete umane, ciuruite de gloanţe.

                — Muniţie de război! spunea el c‑un soi de oroare înflăcărată. La toamnă ăştia atâta aşteaptă! Pici la admitere, te‑au şi încălţat! Trageri, cu duiumul! Noaptea, cu masca de gaze pe faţă! Şi nu la poligon. Pe cine ştie ce câmp nenorocit, plin de smârcuri împuţite.

                Treceau pe lângă movile vechi de zgură, maronii, aproape conice, brăzdate dinspre vârf către bază de albii miniaturale săpate mărunt şerpuit prin zgrunţuri de apa ploilor din ultimii ani. Ici şi colo zăceau colaci ruginiţi de sârmă ghimpată. Şi casele din margine tot nu se iviseră. În schimb se auzea desluşit clopotul de la biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril.

                — O mizerie, toată armata asta! trăgea concluzia Cipri, scârbit. Eu unul, dacă pic la admitere, fug de‑acasă. Nu mă las încălţat. Fug în munţi. Să vină după mine dacă le dă mâna.

                Dar era clar că fuga în munţi nu era o soluţie. Cu toţii erau de acord că pentru a scăpa de armată merita să încerci la orice facultate, indiferent de vocaţie. Şi că de fapt mai nimeni n‑avea o vocaţie foarte certă.

                — Tu, Dragoş, ce intenţii ai? se interesa Cuzino. Literatura. Am ghicit?

                — Nu, răspunse Dragoş după o ezitare. Mi‑ar fi plăcut, recunosc. Dar ca literat în ziua de astăzi trebuie să faci jocul regimului. Mulţumesc, mă abţin. Prefer să fac ştiinţe exacte. Văd eu care anume, încă nu m‑am hotărât. Cel puţin în ştiinţe nu faci politică. Sau, mă rog, o faci într‑o măsură suportabilă, ca toată lumea.

                Cuzino înclina admirativ capul.

                — Dacă eşti în stare să declari una ca asta în public înseamnă că ai mare încredere în noi toţi.

                — Ce să mai spunem atunci de Vladislav! V‑aduceţi aminte când l‑au exmatriculat cu ordinul ăla cretin de la Ministerul Învăţământului? Tipul ăla chiar c‑avea încredere în noi toţi. V‑amintiţi ce spunea? Am vrut să dau la Academia Militară, zicea. Nu mai dau! Să aperi un regim împuţit? Să‑ţi sacrifici viaţa pentru ăştia? Nu merită! Aşa parcă spunea.

                — Şi ar mai fi o soluţie, reluă Iulian. Cu tine vorbesc, Dragoş. Nu te mai uita înapoi după fete. Tot timpul te uiţi înapoi. Te ajung ele din urmă, n‑avea grijă. Chiar dacă deocamdată nu vrei. Sau te prefaci că nu vrei. Soluţia ar fi restaurator de tablouri! Poţi să fii sigur că n‑ai să fii pus în situaţia să serveşti regimul. Obiectul muncii tale o să fie arta burgheză decadentă. Sau arta Evului Mediu îmbâcsit de misticism. N‑o să‑ţi bage nimeni pe gât „Bădiţa cu tractorul” să‑l restaurezi. Fiindcă bădiţa abia a ieşit la arat. Şi încă n‑a apucat să se ferfeniţească. Mă refer la tablou. Şi poate, cu puţin noroc, nici n‑o s‑apuce. Dar ce‑ai zice de un portret al Antoniei? Să restaurezi un portret de‑al ei, ce zici? Uită-te la ea cum arată. Nu, nu chiar în clipa asta, găgăuţă, fiindcă ar putea să creadă că îi arăţi interes. Ar putea să‑şi facă speranţe, biata fată. Toată ziua nu stă decât cu ochii pe tine. Iar tu, stană de piatră! Ai putea să crezi că vine dintr‑o familie proletară? Nici vorbă! Uită-te la ea mai atent într‑o zi. O să ai o revelaţie. S‑ar putea să ţi se pară că‑i o reîncarnare, atât e de distinsă. Trecute vieţi de doamne şi domniţe! O reîncarnare, asta e Antonia, poţi să fii convins!

                Dar cum să se uite la ea? Chiar şi fără să se întoarcă spre ea, simţul lui critic se pomenea aproape anihilat de prezenţa ei pe scaunul de alături în întunericul luminos al sălii de cinematograf, încât nu pricepea mai nimic din şirul de întâmplări pe care îl vedea derulându-se pe ecran. Antonia se apleca spre el şi aproape atingându‑i urechea cu buzele îl întreba şoptit:

                — Spune drept, ai venit doar fiindcă a insistat Iulian?

                Îi atinsese urechea şi ceafa boarea umedă şi caldă venită din adâncul feminităţii ei trupeşti. Totuşi nu asta era important. Răspunse moale:

                — Nu, n‑a insistat. Nu, deloc.

                Simţi cu amărăciune că nu ştia să fie convingător. Se întreba dacă nu cumva puteau să comunice prin căldura braţelor care se atingeau. Nu era oare de‑ajuns? Dar deodată îşi dădea seama că pentru a ajunge s‑o atingă, fără voia lui se înclinase uşor spre ea. Şi atunci se îndreptă din mijloc, pentru că nu era de tolerat să recurgă la asemenea gesturi ipocrite. Atingerea încetă. Cu coada ochiului i se păru că zăreşte coada ochiului ei cercetându‑l fără reproş, doar c‑un dram de curiozitate. Asta era, curiozitatea, care se citea pe un colţ al buzei ei de jos, umezită, care schiţa un început de zâmbet în timp ce privirea ei ezitantă părăsise pentru câteva momente ecranul. Care avea să fie următorul gest? Pe braţul scaunului de alături, mâna ei reflecta magia alb-mişcătoare a ecranului şi aştepta. La distanţă de un singur deget de a ei, Dragoş vedea propria‑i mână stând nemişcată. Dar mâna lui nu reflecta magia ecranului. De fapt nu reflecta nimic. Doar stătea inertă pe braţul scaunului. Dacă ar fi depărtat puţin degetul mic ar fi atins degetul ei. Aici era uşor de prevăzut ce ar fi urmat. Zâmbetul ei recunoscător-prietenos.

                Cu capul dat pe spate fiindcă îşi aleseseră în pripă locuri atât de apropiate de ecran, dându‑şi silinţa să prindă măcar un fir al poveştii din film, Dragoş era de fapt cuprins de descurajare. Nu putea în niciun fel să‑şi închipuie ce avea să urmeze. Zâmbetul ei descătuşat-prietenos, să zicem. Şi după aceea?

                Dar ce altceva putea să urmeze dacă nu venirea iernii? Iată că Iulian se apropia de el, prin ninsoarea rară şi nehotărâtă ce cădea peste curtea interioară a liceului, cu broboane de zăpadă topită sclipind ici şi colo pe părul lins. Îl întreba:

                — Ei? Ai mai fost cu ea la film? Ai atins‑o măcar? Eşti un tont, Dragoş. Tu ai să pleci la facultate, ea mai are de făcut un an de liceu şi ce‑o să se‑aleagă de toată povestea asta? Ha? Praful şi pulberea. Mâhnit şi scârbit băga mâna în buzunar şi scotea, parcă în silă, un pliculeţ alungit. — Poftim, ia asta. Antonia m‑a rugat să ţi‑l dau. Ea n‑a îndrăznit. Eşti un tont, Dragoş, ţi‑am mai spus. Fetele se simt atrase de tine şi tu ce faci? Ţie ţi‑e frică. De ce ţi‑e frică?

                În timp ce se îndrepta încet către poartă, prin ninsoare, Dragoş scotea la iveală din plic un cartonaş alb. Anul ce vine să‑ţi aducă tot ce ai visat mai frumos. Şi mai jos, în dreapta, semna: Antonia. Un fulg de zăpadă se aşeza efemer pe scrisul albastru mărunt şi în locul acela cerneala se întindea şi se spălăcea.

                Şi totuşi armata presupunea şi camaraderie, nu? Dacă i‑ar fi trimis pe toţi din gaşcă la acelaşi regiment poate că n‑ar fi fost chiar atât de rău în definitiv.

                — Asta s‑o crezi tu! Armata din ziua de azi e o mizerie, nu te lua după ce povesteşte taică-tu. Camaraderie! Poate pe vremuri. Astăzi armata colcăie de locţiitori politici iar gradaţii sunt pătrunşi de lupta de clasă. Şi oricum n‑am ajunge la acelaşi regiment, poţi să fii sigur. Apropo, nu cumva ai prin familie foşti liberali sau ţărănişti? Fiindcă dacă ai, te paşte un stagiu de toată frumuseţea la batalioanele de muncă. Şi acolo pe mine unul, drăguţule, m‑ai pierdut de muşteriu.

                — Dar pe vremuri? Cu sute de ani în urmă? Pe vremea lui Mircea cel Bătrân? Ha? Ce ziceţi? Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână, iar în urma lor se‑ntinde falnic armia română!...

                — Mda. Cel puţin voievodul mergea în fruntea trupeţilor, cu paloşul în mână. Azi se‑ascunde în spatele liniei. Stă în buncăr şi se uită cu binoclul, băga-l‑aş în pizda mă‑si!

                — Sau prin periscop!

                Tăceau gândindu-se la mizeria armatei de azi. Nici bărbat nu mai era de‑ajuns să fii. Solidaritate? Da' de unde! în uniformă kaki, trebuia să ştii să te‑acoperi în peisaj. Şi să loveşti pe la spate. Asta ajunsese armata într‑adevăr, o mizerie.

                — Putem să rămânem camarazi şi fără armată.

                — Şi să nu râvnim unul la nevasta celuilalt!

                Râdeau plimbându-se la largul lor, răsfiraţi pe toată lăţimea trotuarului de pe bulevardul Libertăţii, fără nicio grabă printre bătrânii castani desfrunziţi pe care doar gerurile nopţilor de primăvară timpurie îi mai opreau să înmugurească.

                — Candidatele ar trebui să se prezinte în faţa juriului.

                — Care candidate?

                — La măritiş. Viitoarele neveste. Trec frumuşel prin faţa noastră, eventual în costum de baie, le punem întrebări, le măsurăm şi dacă întrunesc punctajul le dăm aprobare.

                — Vorbiţi prostii! Femeia e prin ea însăşi o creatură divină. N‑are nevoie de aprobarea nimănui. Trupul tău un stog de grâu înconjurat de crini. Sânii tăi amândoi precum doi iezi, gemenii unei gazele. Şi voi vorbiţi de punctaj, de juriu, vite încălţate ce sunteţi!

                — Dacă‑i aşa înseamnă că s‑a dus dracului camaraderia.

                Se aşezau unul lângă altul pe bordura rotunjită a bazinului cu fântână arteziană din dreptul Sfatului Popular, toţi în paltoane mai degrabă negre.

                — Gemenii unei gazele! râdea Cuzino. Păi gazela aleargă prea repede! Hai să‑i mai tăiem din avânt. Ia uitaţi-vă cine trece!

                Era Antonia. Trecea grăbită, la depărtare destul de mare, puţin aplecată în faţă, strângând de frig la piept, cu ambele braţe, un caiet mare şi gros.

                — Da' ştiu că ţine la caietul ăla ca la ochii din cap!

                — Îşi păzeşte gemenii gazelei!

                Râdeau fără convingere urmărind‑o cu privirea. Antonia le făcea cu mâna un semn scurt şi repezit, tuturor, c‑un zâmbet ca de fiecare zi. Dragoş privea în urma ei în timp ce se îndepărta şi se gândea că aveau înaintea lor toate zilele următoare şi o viaţă întreagă ca să afle ce avea să urmeze după ce avea să‑şi pună palma peste mâna ei pe braţul scaunului de la cinematograf. În lungul străzii Antonia nu se mai vedea.

***

* Din volumul Laurenţia şi cerşetoarea

                Elena

                În amfiteatrul Dimitrie Cantemir, rotund şi încăpător cât o arenă de circ, aduseseră studenţi de la toate facultăţile Universităţii. În aşteptarea şedinţei învăluite în mister, un murmur reţinut şi oarecum neliniştit se ridica în spaţiul vast, înalt şi difuz-luminos de deasupra stalurilor înclinate. Lângă Dragoş, Jipa, c‑o figură de connaisseur blazat, îşi plimba privirea alene peste sutele de capete preocupate să afle noutăţi de la vecini. Însă nimeni nu părea să fie la curent.

                — Da' ştiu c‑au făcut ceva mobilizare! Nu‑i chiar ca la chemarea sub arme, dar e la fel de înălţător! Pocnind din bici pe lângă boi!... Jipa se răsuci pe scaun trecându‑şi un cot peste spetează şi aruncă o privire plictisită în susul stalului. — Ia uite la ei! Dezgustător! Îi fixezi drept în ochi şi ei îţi ocolesc privirea. Rând pe rând! Toţi! Şi ştii de ce? Fiindcă le e ruşine! Cu ochii goi, te‑ntâmpinau cerşind la porţile cetăţii... Reveni la poziţia dinainte şi îşi înclină capul spre Dragoş, conspirativ, ca să‑i poată vorbi fără să fie auzit în jur. — Parcă văd ce‑o să urmeze. Marele Inchizitor şi rector ştii unde o să se‑aşeze? Uite, exact la masa aia din faţa noastră. Chiar acolo, la mijloc, pe cap c‑un acoperământ ţuguiat. De‑acolo o să conducă autodaféul. Vezi, au plasat masa destul de sus, ca să se vadă bine din toate direcţiile. Rectorul Universităţii C.I. Parhon din Bucureşti! Profesor universitar, candidat în ştiinţe! Căcat!

                Pe intervalul înclinat dintre staluri cobora asistentul universitar Grossman, cu aerul lui de vulpoi bătrân şi rău. Se oprea la fiecare două trepte şi, prin ochelarii cu multe dioptrii, îşi rotea raza vizuală peste capetele studenţilor, ca un periscop.

                — Ia uite la el! Caută pe cineva? Aşa te face să crezi, nu? Aiurea! Îţi spun eu că nu caută pe nimeni, şuieră Jipa c‑un dispreţ plin de înverşunare către urechea lui Dragoş. Trebuie doar s‑arate cât e de vigilent! Mi‑aduc aminte de Grossman ăsta chiar de la admitere. Cum poţi să uiţi o mutră ca a lui? Era în sală şi ne supraveghea la lucrarea de trigonometrie. La fel de vigilent era şi‑atuncea, îl vezi? A copia înseamnă a comite un act de sabotaj la adresa regimului democrat-popular! Cum foşnea ceva într‑o bancă, hop şi el, ca un câine de stână dar cu ochi de viezure, prompt, lângă oiţa rătăcită!

                În clipa aceea, jos, îşi făcea intrarea rectorul Marciuc, candidat în ştiinţe, masiv, aplecându-se greoi în timp ce urca, cu puteri bătrâneşti, treptele către masa prezidiului. Toată suflarea studenţească se ridica în picioare lăsând sutele de tăblii rabatabile ale scaunelor, dezechilibrate, să se izbească de speteze într‑un ropot de lemne întărite cu fiare. Şi un nou ropot câteva clipe mai târziu, când studenţimea se aşeza la loc. Atunci Dragoş o recunoscu pe Elena, chiar în faţa lui, mai jos cu vreo zece rânduri. Şuviţa curbată din părul ei şaten, pe care Dragoş o remarcase încă din prima zi de curs, i se balansă moale peste obraz pe când se apleca din mijloc să‑şi netezească fusta sub ea înainte să se aşeze. Era din nou departe de ea, în imposibilitate să‑i facă un semn sau s‑o strige fiindcă, iată, sub autoritatea rectorului tăcerea cucerea întindere stingând murmurele din sală. Doar câte o tuse firavă se mai auzea ici şi colo. Dar rectorul aştepta să înceteze chiar şi ultima tuse.

                — Avem astăzi un caz interesant de dezbătut, spunea cu voce autoritară rectorul Marciuc. Stătea în picioare, singur la mijlocul mesei, apăsând tăblia cu toate cele zece degete. — Studentul Beldeanu Stelian să se ridice în picioare... Cu satisfacţie îşi cobora privirea, aproape zâmbind părinteşte, către rândul întâi din faţa sa fiindcă, negreşit, fusese înştiinţat unde aveau să‑l aşeze pe studentul Beldeanu. Se ridica, nu prea intimidat, un băiat înalt şi voinic dar cam fără formă, cel puţin aşa cum îl vedea Dragoş, din spate. Încă se mai tuşea, rar şi timid, în amfiteatrul Dimitrie Cantemir.

                — Astă-vară, acest student pe care îl vedeţi cu toţii în faţa voastră, în timp ce se afla la muncă voluntară împreună cu colegii săi la gospodăria agricolă colectivă din comuna Buturugeni... Dar de ce nu povesteşti chiar dumneata, Beldeanu, sunt sigur că ştii mai bine decât mine.

                Jipa se aplecă spre urechea lui Dragoş:

                — Mi‑amintesc ce‑mi zicea maică‑mea acum vreo doi-trei ani... Ai să vezi ce‑nseamnă studenţia! Ai să vezi ce viaţă frumoasă! Ce viaţă trepidantă! zicea... Al naibii de trepidantă! Nici n‑am să‑i povestesc la ce‑am asistat astăzi fiindcă tot n‑o să mă creadă.

                Asistentul Grossman, rămas în picioare, de veghe pe unul din intervale, îşi întoarse spre ei faţa întunecată de reproş.

                — Într‑adevăr, ne aflam la gospodăria agricolă din comuna Buturugeni, la cules de roşii, începu să povestească studentul Beldeanu.

                — Şi dumneata ce‑ai făcut acolo? îl interogă abrupt rectorul Marciuc. Ai cules roşii?

                — Da, sigur, am cules roşii.

                — N‑ai făcut nimic altceva?... Studentul Beldeanu tăcea. — Nu cumva ai intrat într‑o biserică?

                — Ba da, recunoscu Beldeanu.

                — Unde era biserica aceea, chiar lângă straturile de roşii?

                Un hohot de râs, scurt şi lipsit de convingere, se ridică din rândurile studenţimii adunate în amfiteatru. Beldeanu, în picioare, ceva mai jos decât rectorul, râse şi el, reţinut.

                — Da, într‑adevăr, era destul de aproape.

                — Şi? îl îndemnă rectorul cu nervozitate. Continuă! Ai intrat în biserică sau n‑ai intrat? Ce anume te interesa în biserică? Vorbeşte, Beldeanu! N‑o să ne ţii aici până seara! Ce i‑ai cerut preotului? Spune!

                — I‑am cerut... să‑mi arate biblia.

                — Biblia? strigă rectorul cu indignare. I‑ai cerut biblia? Dar de ce te interesează pe dumneata biblia? De ce nu te interesează materialismul dialectic?

                — Mă interesează şi materialismul dialectic, bineînţeles, dar...

                — Dar?

                — Eram curios.

                — Cum adică i‑ai cerut să‑ţi arate biblia? insistă rectorul. Doar să ţi‑o arate sau ai şi citit din ea? Sau poate aţi citit împreună? Sau poate aţi şi cântat împreună!

                Din nou un cor incert de râsete se ridică rarefiindu-se în spaţiul vast de deasupra stalurilor, în timp ce pe sus, prin cupola de sticlă, pătrundea lumina zilei cenuşii de afară. Dar ceva neaşteptat se petrecea în clipele acelea în amfiteatru. Întreaga atenţie a studenţimii părăsea cu grăbire interogatoriul început şi, în toiul murmurelor, se muta undeva lateral, pe un interval dintre staluri, asupra asistentului universitar Grossman. Asistentul Grossman nu mai stătea pe locul dinainte ci alerga pe interval în jos, către rector, agitând un ziar deasupra capului. Striga ceva, însă amfiteatrul avea o acustică ciudată şi mai ales cei aflaţi în spatele lui, mai sus, nu‑l putură auzi. Dar asistentul Grossman ajungea la masa rectorului urcând în fugă cele câteva trepte şi abia atunci se putu desluşi ce spune:

                — Uitaţi-vă cu ce se ocupă o studentă din sală în timp ce organizaţia tineretului universitar dezbate probleme importante de educaţie în spirit materialist-dialectic! Ziarul ajunsese în mâna rectorului Marciuc, care îl examina c‑o figură încremenită şi gravă. — Imediat trebuie luate măsuri! striga isteric asistentul universitar Grossman.

                — Măsuri vor fi luate chiar pe loc! hotăra prompt rectorul Marciuc şi, energic, punea ziarul de‑o parte pe masă lovindu‑l cu palma. Iată, chiar din această clipă studenta care a făcut asta este exmatriculată!

                A făcut asta? Dar ce anume făcuse studenta? Murmurele se înteţiseră. Cineva spunea: A mâzgălit! Şi alte voci reluau înspăimântate, din gură în gură: A mâzgălit... A mâzgălit... Gheorghiu-Dej! şopteau alte voci. Şi privirile se îndreptau cu fereală şi nelinişte spre locul de unde asistentul universitar Grossman smulsese ziarul din mâna colegei lor. Dar murmurele deveniseră hărmălaie şi studenţimea se ridica să plece lăsând tăbliile rabatabile ale scaunelor, dezechilibrate, să se lovească de speteze. Studenta exmatriculată ieşise din amfiteatru sau se pierduse în mulţime, astfel că nimeni nu ştia cum arată.

                — Viaţă trepidantă, sigur că da! Avea dreptate maică-mea!

                Jipa aruncase cuvintele cu furie, fără să se mai ferească, şi se îndrepta impetuos spre ieşire stârnind proteste în timp ce îmbrâncea cu umărul în dreapta şi‑n stânga. Din cele prinse din zbor de prin jur devenise clar ce se întâmplase: pe o poză din ziar studenta exmatriculată îi făcuse lui Gheorghiu-Dej, cu creionul, urechi de măgar. Dragoş îşi astupă urechile cu palmele şi nu mai auzi decât vuietul lăuntric al sângelui. Pentru o clipă, zări înaintea lui, în mulţimea forfotitoare şi ireală, şuviţa curbată din părul şaten al Elenei ascunzându‑i obrazul pe jumătate. Acum ar fi putut s‑o strige, însă se temu că după toate cele întâmplate în amfiteatru nu i‑ar mai fi putut vorbi cu inima uşoară. Dar de fapt avea să‑i fie dat vreodată să se apropie de ea fără crispare? În drum spre cantină, pentru masa de seară, traversau împreună linia de tramvai prin dreptul statuii lui Constantin Brâncoveanu din faţa bisericii Sfântul Gheorghe, tragică şi întunecată ca‑ntotdeauna, şi o tăiau pe străduţa Jacques Elias, cu magazine vechi de zeci de ani, ieşind în strada Sfânta Vineri.

                Dragoş îşi simţea fiinţa plină de prezenţa ei alături de el. Atât de plină că dogoarea dinăuntrul său aproape că‑i dădea frisoane. Strada era toată o puzderie de lumini orbitoare, răspândite de jur împrejurul ochilor, străpungând violent bezna aburită a serii de iarnă. Dar drumul până la cantină dura atât de puţin! Deja dădeau colţul intrând pe strada Stoica Spătarul şi abia dacă schimbaseră câteva cuvinte din cele de toate zilele. La întretăierea cu strada Radu Calomfirescu Dragoş se opri, simţindu‑se cuprins de un tremur lăuntric de nestăpânit.

                — S‑a întâmplat ceva?

                Elena îl aştepta privindu‑l întrebătoare. Apucase să treacă de fereastra luminată de la mezaninul uneia din casele acelea vechi de un secol şi lumina galbenă îi cădea din spate şi pe creştetul capului, lăsându‑i în umbră obrazul pe jumătate ascuns de şuviţa de păr.

                — N‑ai vrea să ne abatem pentru un minut pe la biserică? o întrebă.

                Ar fi dat orice să desluşească o umbră de interes în răspunsul ei. Dar ea întrebă contrariată, ba chiar cu o uşoară iritare, vizibilă pe faţă:

                — Tu vorbeşti serios, Dragoş? Care biserică?

                — Biserica Sfântul Mina Vergu. E la doi paşi de‑aici, pe strada Robescu. Doar să aruncăm o privire înăuntru. Cinci minute. E plăcut să vezi lumânări arzând.

                Cu toată firea ei prietenoasă, ea ezită, neîncrezătoare, ca şi cum s‑ar fi văzut obligată să facă ceva împotriva voinţei ei. Dragoş nici nu era sigur că peste faţa ei trecuse o undă de îndoială înainte de a deveni vizibilă respingerea.

                — Nu sunt într‑o stare sufletească potrivită, Dragoş. Poate altă dată.

                Doar Dumnezeu ştia dacă avea să mai fie vreun altă dată. Străbăteau hărmălaia din prima sală a cantinei. Nicio masă nu era liberă şi mulţi aşteptau încă, cine ştie de când, să fie serviţi. Dar nici în a doua sală nu se vedea vreun loc unde să te aşezi. Aşa că ajungeau în sala a treia, unde lumina era mai scăzută, iar vocile gălăgioase veneau mai degrabă din prima şi din a doua sală decât de la mesele din jur. Forfota străzii rămăsese dincolo de ziduri, dar şi aici înăuntru toată lumea parcă era cuprinsă de un fel de freamăt. Aştepta ceva. Aşteptarea din sufletul lui Dragoş deborda şi trezea o stare de aşteptare în toţi cei aflaţi în cantină şi în studenţimea întreagă şi în lumea întreagă. Mai exista oare cu adevărat tristeţe de vreme ce dezamăgirea şi durerea lui nu erau decât o dulce aşteptare, aproape sigur fără nicio promisiune la capăt? Elena şedea în faţa lui, la o masă de patru unde numai cele două locuri ale lor erau ocupate, senină şi totodată îngândurată în slaba lumină care venea din tavanul sălii. Îi spuse:

                — Era singura ocazie să intru cu tine într‑o biserică.

                Observă exact ceea ce se aştepta să vadă: o tresărire de nelinişte în ochii ei; neliniştea însă se instala ca o umbră de lungă durată pe toată faţa ei şi Elena îşi cobora privirea. Doar o clipă şi din nou îşi ridica ochii spre el.

                — Dragoş, cred că ştiu ce simţi. Dar n‑aş vrea să te dezamăgesc. Îmi pare rău.

                — Oare de ce ţinem neapărat ca dragostea să fie întotdeauna reciprocă? Tu ai ochi adânci. Aş putea să‑mi amintesc de ei ani întregi de‑aici înainte. Şi să nu‑mi trebuiască nimic mai mult.

                Aşadar umbra de pe faţa ei nu era de lungă durată fiindcă, iată, o vedea deodată ştergându-se. Pe faţa ei se aşternea lumină. Nu prea multă, doar atât cât să nu rănească. Tremurul lăuntric al lui Dragoş devenise insuportabil, încleştându‑i maxilarele. Continuă totuşi să vorbească:

                — În ziua când ne‑am plimbat cu toată grupa în Cişmigiu şi am făcut poze, la un moment dat mi‑ai cerut să‑mi iau mâna de pe umărul tău.

                — Da, mi‑aduc aminte.

                — Ai fost iritată. Te‑ai întors brusc spre mine şi m‑ai certat. Erai iritată.

                — Nu, n‑am fost iritată... Nu cred c‑am fost.

                — Mi‑aduc aminte de tine chiar din ziua când s‑au afişat rezultatele la admitere. După ce ai ieşit din îmbulzeala din jurul avizierului ai stat de vorbă c‑un băiat ceva mai în vârstă. Aţi avut o discuţie lungă şi foarte serioasă. El e cel care trebuia să nu mă vadă în poză cu mâna pe umărul tău?

                Elena îşi schimba doar poziţia petrecându‑şi degetele unele într‑altele. Şedea rezemată în coate şi îl privea lung, senină şi iluminată de tristeţe. Sau poate de regret. Dragoş examina cu atenţie una din cele cinci poze rămase după plimbarea din Cişmigiu şi se oprea la cea în care Elena, în picioare în rândul al doilea, priveşte în jos la el cum stă ghemuit în rândul întâi, jos între Aneta şi Mara. Şuviţa de păr curbată îi ascunde obrazul pe jumătate, iar peste pleoapa coborâtă cade umbra, aşa că nu‑i chiar sigur că la el priveşte. În fundal, în spatele grupului, puţin în stânga Elenei, se vede o sculptură reprezentând‑o pe Fecioară sărutându‑l pe frunte şi sprijinindu‑l, în timp ce cade, pe un soldat ucis în luptă. E cu atât mai ciudată atenţia Elenei îndreptată spre personajele de jos, poate spre Dragoş, cu cât poza surprinde o discuţie provocată de Denisa, aflată în dreapta, gesticulând în stilul ei caracteristic, în timp ce toţi se amuză. Toţi, mai puţin Elena. Şi, desigur, Dragoş care, în gândurile lui, în afară de Elena, nu mai are niciun loc liber.

                Alexandra

                Puţine reuniuni ţinute la serviciu cu diverse ocazii, de obicei zile onomastice, se dovediseră cu adevărat reuşite de‑a lungul anilor. Colegii fie se cunoşteau de‑acum prea bine între ei şi ascundeau adversităţi mocnite, fie se cunoşteau prea puţin fiindcă pur şi simplu nu‑i interesa să se cunoască, fie se forma câte un grup ceva mai gălăgios şi destul de restrâns al aşa-zisei elite, care domina reuniunea, astfel că distracţia în rândul celor excluşi din elită lâncezea, fără ca asta să însemne că în grupul cel gălăgios se petrecea de minune. Ba chiar se întâmpla să se îmbete unii dintre ei, astfel că le stricau cheful tuturor celorlalţi. Erau şi întâmplări neprevăzute: o colegă nou-angajată la o altă secţie trecea pe coridor privind cu un interes insistent prin peretele de sticlă, se oprea şi, neîndrăznind să intre, îi trimitea vorbă lui Dragoş că ar vrea să schimbe cu el câteva cuvinte. Dragoş îşi învingea reţinerea şi ieşea pe coridor, fără să cunoască numele tinerei colege, şi brusc se pomenea invitat la o aniversare la ea acasă. Stânjenit peste măsură, îşi aprindea o ţigară şi sufla nervos fumul: — Probabil că ţi s‑a povestit câte ceva despre mine dar cu siguranţă că ţi s‑a ascuns ce era mai important. Am destule defecte, dragă domnişoară. Primul este că sunt însurat. Al doilea... Nu ştiu dacă e destulă lumină aici ca să se vadă. Al doilea e că am adunat un număr de ani... Femeile însă se arată rareori descumpănite în astfel de situaţii: — Primul defect se poate remedia uşor, vă invit împreună cu soţia. Cât despre al doilea, daţi‑mi voie să‑l consider mai curând o calitate decât un defect! Dacă acceptaţi invitaţia sper să am ocazia să vă explic de ce cred asta... Dragoş arunca ţigara în scrumiera de pe coridor şi se întorcea la ai lui fără să‑i fi aflat numele. În suflet avea o amintire proaspătă... Dar asta nu se întâmpla în fiecare an. Dacă s‑ar fi întâmplat, ar fi trebuit să le ţină pe mereu noile colege la curent cu evenimentele vieţii sale: Dragoş a avut o aventură, Dragoş a divorţat, iar acum, dacă refuză invitaţia la aniversarea unei colege, trebuie să găsească alte motive; Dragoş are o nouă prietenă; Dragoş a stricat o mai veche prietenie...

                — Unii vorbesc despre un fluid eteric şi miraculos care circulă între bărbat şi femeie şi le sporeşte sensibilitatea unul faţă de celălalt.

                Dragoş se întorsese la paharul început pe care îl lăsase pe pervazul ferestrei şi întindea mâna după un pişcot.

                — Ce‑ar fi vinul fără un pic de sex frumos, nu?

                — Sau ce‑ar fi sexul fără vin?

                Între masă şi pervazul ferestrei se strânsese un mic grup de colegi. Discursurile ieşiseră din modă, iar toasturile încă nu intraseră. În cerc restrâns însă, ceva intermediar nu deranja niciodată.

                — Mi‑aduc aminte de prima clasă mixtă din şcoala noastră... Apropo de amintiri... Sar de la una la alta dar să m‑adu­ceţi pe calea cea dreaptă dacă uit de unde am plecat... Într‑o zi mă aflam în autobuz şi treceam prin Piaţa Romană. Jos pe treapta de la uşă, două liceene stăteau gata să coboare la prima staţie... Unde e Irimia? Hei, Irimia! Notează un titlu pentru viitoarea ta nuvelă! Exact în clipa asta mi‑a venit în minte! Plictisite şi frumoase! Ţi‑l fac cadou!... Plictisite şi frumoa­se, aşa arătau liceenele de care vă povesteam... Apropo, aţi observat cum trece pe stradă o femeie frumoasă? Tânără şi fru­moasă! Dar cu adevărat tânără şi frumoasă! Trece, aşa, cum să spun, înveşmântată într‑o mică lume a ei ca un scut invizibil, pe care o duce cu ea fără niciun efort prin lumea exterioară cea fadă şi mizeră. Fără niciun efort, fiindcă mica ei lume e imponderabilă dar are în schimb consistenţă. Şi flux unidirecţional — toată atenţia exterioară o pătrunde fără să‑i provoace nici cea mai mică vătămare, dar nicio atenţie nu se‑ndreaptă dinspre lumea ei către cea exterioară. Repet, pe stradă! Unde femeia tânără şi frumoasă n‑are nimic de dat şi nimic de primit. În intimitate, sigur, lucrurile se schimbă, acolo ea are întot­deauna de primit!... Şi în autobuzul de care vă povesteam se mai afla un bătrân cam jerpelit şi guraliv de felul lui, chiar în spatele celor două liceene. „În ce clasă sunteţi?” le‑a între­bat. Dar ele, nimic, nicio reacţie. Sloi de gheaţă. Erau frumoase şi plictisite şi nu‑i dădeau nicio atenţie. „A un­sprezecea?” a insistat bătrânul vagabond. „A douăsprezecea?” Una dintre liceene a catadicsit să dea rece din cap, privind ostentativ în altă parte; cum s‑ar zice: mda, eşti pe‑aproape. Era ca şi cum bătrânul vagabond le‑ar fi întrebat: ce carte citiţi, domnişoarelor? Şi ele i‑ar fi arătat plictisite coperta: poftim, Structurile antropologice ale imaginarului! Că tot nu‑nţelegi nimic!... Cam aşa ar veni. Bătrânul cel trenţăros n‑a mai insistat. „Cum s‑au dus anii!” a vorbit el de unul singur, şi a râs cu amărăciune dând uşor din cap. „Mi‑amintesc mai de­gra­bă ce‑am făcut acum cinzeci de ani decât ce‑am făcut săp­tămâna trecută! Sau ieri!” Şi aproape că‑i venea să plângă. M‑am uitat la cele două fetişcane şi ce mi‑au văzut ochii? Brusc ceva s‑a dezgheţat pe feţele lor. L‑au privit ambele cu simpatie, şi cu siguranţă că i‑ar fi răspuns bătrânului dacă le‑ar mai fi întrebat în ce clasă sunt. Dar bătrânul n‑a mai întrebat nimic... Aşa că mă întorc la prima clasă mixtă din şcoala mea, în care am avut, ce? norocul sau ghinionul? să mă nimeresc. Ghinionul, mi‑am zis eu la început, fiindcă fetele erau ceva necunoscut pentru mine şi îmi inspirau teamă. Dar apoi a venit ziua onomastică a dirigintei. Ne‑ar fi trecut prin cap nouă băieţilor să‑i aducem un buchet de flori? Nici pomeneală! Învăţasem până atunci numai în clase de băieţi şi nu mi‑aduceam aminte să i se fi dat vreunui profesor un buchet de flori. Dar atunci, în clasa mixtă, fetele s‑au ocupat de tot ce trebuia, noi doar am contribuit cu câţiva lei. Ele au cumpărat flori, le‑au aranjat în buchet, au învelit buchetul în hârtie şi i l‑au dat dirigintei când a intrat în clasă. Aşa că până la urmă mi‑am zis că a fost totuşi un noroc să mă nimeresc în clasa mixtă. Pur şi simplu se crease peste noapte o atmosferă nouă, de... cum să spun... Staţi un pic, să mă inspir...

                Dragoş duse paharul la gură, adulmecă aroma închizând ochii şi luă o înghiţitură de vin. Dar Alexandra veni şi se rezemă cu spatele de pervaz, lângă el, atingându‑i umărul.

                — Ce‑i, Alexandra? o întrebă. Aştepţi încheierea?... Ea îl privea de alături, de lângă umărul lui, drept în ochi, fără pic de jenă, cu ochi strălucitori şi avizi. Aşa că Dragoş i se adresă numai ei: — Vinul mă inspiră de cele mai multe ori dar constat că nu mă duce neapărat cu gândul la trecut.

                — Nici n‑aveţi motive, îi răspunse ea aluziv. Plină de îndrăzneală, întinse spre el paharul şi îl somă cu dezinvoltură să ciocnească.

                Irimia îi făcu lui Dragoş semn peste capete, bine dispus.

                — Mulţumesc pentru titlu! Plictisite şi frumoase. Am reţinut sugestia! Poate colaborăm!

                — Nu, nu... Mulţumesc, n‑am veleităţi literare.

                — Măcar cu sfaturile unui expert în materie de sex frumos!

                — Asta rămâne de văzut.

                Roşca şi Gherasim schimbară o privire între ei şi sparseră micul grup de lângă fereastră, îndepărtându-se. Pe locul rămas gol se întindea, în vecinătatea mesei, o porţiune din mocheta nouă, gri-albăstruie.

                — Nu prea vreţi să auziţi ce tot încerc să vă spun de o vreme încoace.

                — Poftim? tresări Dragoş. Se întoarse spre Alexandra dar întâmplător dădu cu privirea peste o felioară subţire de castravete, căzută de pe o tartină jos pe mochetă, chiar lângă pantoful ei. Alexandra îi urmări privirea şi zâmbi ridicând ochii spre el.

                — N‑a căzut de la mine. Eu ce‑mi pică în gheare nu scap! ameninţă ea în glumă.

                Dragoş găsi atât de absurd contrastul dintre Alexandra cea ponderată de toate zilele şi femeiuşca mondenă şi dezmăţată ce încerca să pară acum, după câteva înghiţituri de vin, că izbucni în râs. Alexandra râse şi ea. Vreo două capete zâmbăreţe se întoarseră spre ei dar nimeni nu se apropie.

                — Scuză-mă, spuneai ceva mai înainte?

                — Nu mi‑amintesc exact cuvintele, dar în esenţă mă plângeam, asta e. Mă plângeam că sunt sufocată de atâtea constrân­geri.

                — Parcă totuşi spuneai altceva.

                — N‑are importanţă ce spuneam, respinse ea c‑un gest orice încercare se ordonare a discuţiei. Asta e ceea ce simt acum. Prea multe constrângeri! Mă vreţi sinceră? Sau nu mă vreţi deloc?

                — Constrângeri? se prefăcu el că nu înţelege. Şi simţi totodată, la fel ca în urmă cu ceva ani, un gol în stomac. — Cât ai apucat tu din regimul trecut ca să te plângi astăzi de prea multe constrângeri?

                — Nu mă refer la politică! se apără Alexandra. Politica nu mă interesează. Dumneavoastră nu simţiţi constrângerile din viaţa de fiecare zi?

                — Din ce în ce mai puţin, recunoscu el. Ceea ce nu înseamnă că mă acomodez tot mai uşor cu lumea. E un fel de lene în reacţie.

                — Mă gândeam, schimbă ea vorba, la ce spuneaţi ceva mai înainte despre femeile frumoase pe care le vedeţi trecând pe stradă. Cred că aveţi dreptate. Cred că e un adevărat ghinion să fii femeie frumoasă.

                — Ei, hai, Alexandra, doar n‑o să spui că ai ghinion!

                — Eu nu mă consider o femeie frumoasă, slavă Domnului.

                — De fapt eu am făcut o simplă observaţie. Destul de superficială dacă stau să mă gândesc. Pragmatic privind lucrurile, ce alegere are la îndemână o femeie frumoasă dat fiind că emite tot timpul în jur semnale de atracţie? Fără voia ei! Admitem asta. Le excludem pe cochete. Dacă femeia frumoasă nu s‑ar închide într‑o mică lume a ei, impenetrabilă să zicem, ar însemna să fie mai tot timpul asaltată de vânători de fuste şi aproape să nu mai aibă viaţa ei personală.

                — Aşa credeţi? Dar din ce‑i alcătuită viaţa ei personală? Există în viaţa ei şi altceva în afară de prea-plinul propriei persoane? Eu cred că adevăratul ghinion al femeii frumoase, cu adevărat frumoase, cum spuneaţi dumneavoastră, este lipsa nevoii de comunicare. Ea n‑are nevoie de comunicare fiindcă n‑are nevoie de nicio confirmare că‑i frumoasă. Ea ştie asta! N‑are nicio îndoială!

                Dragoş luă încă o înghiţitură de vin şi îşi coborî privirea la porţiunea de mochetă gri-albăstruie de la picioarele lor. Observă că de o bucată de vreme niciunul dintre colegi nu călca porţiunea aceea; ei doi, acolo, rezemaţi cu spatele de pervaz, erau oarecum izolaţi de restul colegilor din sală şi n‑ar fi putut spune că asta nu‑i făcea plăcere.

                — Vă e frică? o auzi deodată pe Alexandra întrebându‑l cu o voce aproape indiferentă.

                — Frică? se miră el. Frică de ce?

                Ea se întoarse cu faţa spre fereastră şi se sprijini cu coatele de pervaz, privind jos în stradă, unde lumina iernii, albă şi fără umbre, învăluia cu blândeţe casele tăcute cu tot trecutul lor. Frică? Dragoş se rezemă cu braţul de cercevea, ridicat moale în dreptul frunţii. Dar deja cobora înserarea şi aprindeau lumina în sală. Iarna lăsa să cadă peste stradă vălul ei albăstrui de seară, iar în sticla ferestrei Dragoş îşi văzu oglindit conturul întunecat al capului şi conturul braţului rezemat. Frică?

                Străbătea parcarea luminată, acoperită de un strat subţire de zăpadă încă nu prea tare bătătorită, scârţâind sub tălpi. Se urca în maşină şi arunca servieta pe scaunul de alături. Şi acum, unde să plece, prin iarnă? Pe parbriz căzuse promoroacă şi el punea în funcţiune ştergătoarele în timp ce înăuntru începea să vină aer cald.

                — Nu pot să rămân decât trei ore la dumneavoastră, spunea Alexandra — cel mult patru.

                Dar când spusese asta? Dragoş îi răspundea glumind ca într‑un film de duzină:

                — Ori toată noaptea, ori deloc, Alexandra! Hai s‑o lăsăm mai bine pe altă dată.

                — Altă dată, când? Mai aveţi timp de aşteptat?

                Ştergătoarele încetaseră să scrâşnească poticnindu-se pe sticla acoperită de promoroacă, ci măturau de pe parbriz picuri rari de ploaie. Defilau de‑a lungul străzii trunchiurile zgrunţuroase şi ude ale salcâmilor. Cobora din maşină şi străbătea scuarul scăldat în soare. Fusese o mare, mare greşeală că niciodată nu sărise şotronul împreună cu fetele. O greşeală de neiertat. Fustiţele li se umflau de aer în timp ce săreau dintr‑un pătrat desenat cu cretă într‑altul, iar de sub fustiţe, pentru o scurtă clipă, licăreau alb chiloţii. Cum, Delia crescuse şi ea? Dar, Dumnezeule, avea chiar câţiva ani mai mult decât el, aproape zece! Cum s‑o recunoască după atâta amar de vreme? Dragoş se rezema cu umărul de trunchiul unui pom. Neti venea drept spre el păşind de pe pământul bătătorit şi încălzit de soare al aleii în iarba umedă şi rece pe care Dragoş o tăvălise cu picioarele. O poieniţă? apreciase ea. Fie şi poieniţă. Dar niciodată nu reuşise să găsească la piciorul tufelor dimprejur, printre tulpinile subţiri şi dese, acolo unde iarba nu ajungea să crească, locul de trecere spre lumea de dincolo... Ce îşi apăra Antonia strângând caietul la piept în timp ce trecea prin vânt? Gemenii gazelei! Râsese prosteşte toată banda de nătărăi aşezată pe bordura rotunjită a bazinului cu fântână arteziană din dreptul Sfatului Popular, toţi în paltoane negre. Dragoş privise în urma ei în timp ce se îndepărta şi se gândise că aveau înaintea lor o viaţă întreagă ca să afle ce avea să se întâmple după ce avea să‑şi pună palma peste mâna ei pe braţul scaunului de la cinematograf. Gemenii gazelei? Niciodată nu‑i simţise nici măcar atingerea palmei. Fusese umedă şi caldă? Fusese uscată şi sinceră?... Era un adevărat miracol că strada Stoica Spătarul rămăsese intactă după ce aproape tot cartierul fusese distrus. La fel şi biserica Sfântul Mina Vergu de pe strada Robescu. Dragoş nu se mai simţea înfrigurat de prezenţa Elenei. Dar îi rămăsese vie în suflet amintirea frisoanelor de atunci, când, alături de ea, trecea pe străduţa Jacques Elias ca printr‑un tunel de lumină. Nici astăzi nu ştia dacă, în poza din Grădina Cişmigiu, Elena avea sau nu privirea coborâtă spre el. Cert este că nu era atentă la discuţia provocată de Denisa, aflată în dreapta, gesticulând în stilul ei caracteristic, în timp ce toţi se amuzau.

***

* Din volumul Laurenţia şi cerşetoarea

Scurt–metrajele (episoade) „Pe‑un picior de plai”, „Furgoane frigorifice”, „Transmisiune sportivă” şi „Generalii la Galeria Naţională” — deocamdată doar acestea —, publicate pe acest blog, au fost concepute acum circa 35 de ani (şi finalizate recent), fiind menite să facă parte din scenariul unui film–mozaic, după o structură inspirată de „Made in Italy”, filmul lui Nanni Loy din 1965.

Episoadele sunt separate de un Intermezzo I — „S‑a găsit un portofel” — acelaşi, dar nu identic, de la un episod la altul (v. mai jos.), şi de un Intermezzo II, care urmează a fi scris.

Alte câteva episoade au fost imaginate de asemenea atunci, pe la mijlocul anilor ’70, destinate să le completeze pe cele 4, aflate într‑o fază mai avansată de elaborare la vremea aceea, şi finalizate, cum spuneam, recent. Scenariul filmului–mozaic urma să se intituleze „România ’74”, un titlu care, trebuie să recunosc, astăzi n‑ar spune mare lucru, şi poate că nu era prea inspirat nici chiar pentru epoca respectivă. Oricum însă, n‑aveau nicio importanţă titlul sau structura sau gradul de elaborare, pentru că scenariul nu era nicidecum destinat să devină film sub regimul comunist. După cum nu are şanse nici astăzi. Dar din alte motive. Şi cu toate acestea, cu puţin noroc, voi scrie episoadele chiar şi aşa; sau cel puţin o parte din ele. Doar pentru blog. Şi pentru că nu‑mi place să încep un lucru şi să nu‑l duc la bun sfârşit.

Intermezzo Ia: S‑a găsit un portofel

Bucureşti, Gara de Nord, sâmbătă dimineaţă, ora 6:47.

Trenuri vechi şi murdare trase la peroane. Lume pestriţă, mohorâtă, ţărani cu saci, soldaţi, o patrulă impozantă a Garnizoanei Bucureşti, muncitori navetişti, o patrulă neglijentă a Miliţiei, câteva figuri ceva mai spălate, călători împovăraţi cu fel de fel de bagaje (şi cu grija zilei de mâine), tineri excursionişti cu rucsacuri, băieţi şi fete, făcând notă discordantă, cu veselia lor, în tabloul apăsător al traficului de supravieţuire.

VOCE LA MEGAFOANELE GĂRII (după bine cunoscutul semnal sonor, din melodia „Glasul roţilor de tren”): Trenul personal 3001 în direcţia Ploieşti–Vest, Sinaia, Braşov, Sighişoara, Teiuş, Cluj, Oradea, Satu Mare pleacă peste cinci minute de la linia 12. Persoanele care i‑au condus pe călători la tren sunt rugate să coboare din vagoane.

Pe peronul liniei 12 se produce o oarecare agitaţie: din grupurile de călători şi însoţitori aflate pe peron, în dreptul uşilor, câţiva fumători aruncă chiştoacele şi se îndreaptă spre vagoane. Alţii îşi iau rămas bun. Vreo doi, în capul peronului, târând după ei valize şi sacoşe enorme, se dau de ceasul morţii să ajungă la tren.

VOCE LA MEGAFOANELE GĂRII: Atenţiune! A fost găsit un portofel conţinând acte, douăzeci de mii de lei şi o mie cinci sute de dolari. Persoana care l‑a pierdut este invitată la Biroul de obiecte găsite.

Stupefacţie totală pe tot cuprinsul Gării de Nord. Toate feţele s‑au întors către locul unde unii ştiu iar alţii presupun — luându-se după ceilalţi — că se află respectivul birou... Vedem de aproape fel de fel de figuri de oameni simpli, needucaţi, cu priviri tâmpe (unele), aproape speriate (altele), toate cu privirile îndreptate în aceeaşi direcţie.

VOCE LA MEGAFOANELE GĂRII: Repetăm. A fost găsit un portofel conţinând acte, douăzeci de mii de lei şi o mie cinci sute de dolari. Persoana care l‑a pierdut este invitată la Biroul de obiecte găsite.

Trenul de pe peronul liniei 12 se urneşte din loc. Cei doi–trei călători care alergau să prindă trenul, opintindu-se cu bagajele lor grele, au renunţat să‑l prindă. Îi vedem rămaşi pe peron, în urma trenului care se îndepărtează, de care ei au uitat, privind tâmp în aceeaşi direcţie ca şi toţi ceilalţi.

Scenariu de film — scurt metraj

Anul acţiunii: 1974

Bucureşti, Muzeului Naţional de Artă al Republicii Socialiste România, latura dinspre nord, de pe strada Ştirbei Vodă. Dimineaţă însorită. Câţiva vizitatori urcă treptele spre uşa întredeschisă. Unul dintre vizitatori se opinteşte şi deschide uşa grea de metal. El împreună cu ceilalţi trei–patru care îl însoţesc se strecoară înăuntru cu o oarecare sfială.

Pătrundem odată cu ei în holul umbrit al Galeriei Naţionale. Un cordon gros de pluş roşu, sprijinit pe stâlpi mobili, cu picior, înconjoară în arc de cerc intrarea, împiedicând accesul. Vizitatorii s‑au oprit la cordon şi privesc nedumeriţi holul, unde e agitaţie mare. Îngrijitori, custozi, funcţionari de diferite ranguri brăzdează holul cu pas grăbit, fiind evident că pregătirile pentru un anumit eveniment (despre care nu ştim încă nimic) sunt în toi. O îngrijitoare aspiră pardoseala la piciorul scării de marmură ce duce la mezanin. O altă îngrijitoare şterge, în alt loc, pardoseala cu o cârpă udă înfăşurată pe un băţ în formă de T. O a treia îngrijitoare, cu o cârpă de praf în mână, trecând grăbită la mică distanţă de cordonul de pluş, se opreşte pentru o clipă şi se adresează vizitatorilor de dincolo de cordon.

ÎNGRIJITOARE: Azi e‑nchis muzeul, să ştiţi.

Timp de câteva clipe, vizitatorii îşi rotesc privirile peste magnificul hol, după care, unul câte unul, se întorc îndreptându-se resemnaţi spre ieşire... Alţi doi vizitatori intră din lumina de afară şi se opresc la rândul lor la cordonul de pluş roşu. Constată că nu au acces şi rămân să privească holul. Nimeni din personal nu le dă nicio atenţie... Intră încă un vizitator şi se apropie şi el de cordon. Îl vedem schimbând câteva cuvinte cu ceilalţi doi. Cu toţii ridică din umeri, nedumeriţi.

În apropierea garderobei goale, la distanţă destul de mare de uşă, doi custozi stau unul lângă celălalt şi privesc spre intrare.

CUSTODE I: Sunt curios dacă măcar unu’ o să‑ntrebe de ce‑i închis.

CUSTODE II: N‑o să‑ntrebe.

Îi vedem pe vizitatorii de la intrare, la fel de resemnaţi ca şi cei dinaintea lor, întorcându-se şi îndreptându-se spre ieşire, vizibil dezamăgiţi... Intră încă un vizitator. Schimbă câteva cuvinte cu cei ce dau să iasă (care îl informează de bună seamă asupra situaţiei). Părăsesc cu toţii holul Galeriei... Lângă garderobă, cei doi custozi schimbă între ei o privire semnificativă şi râd superior.

Un nou vizitator îşi face apariţia în hol şi se opreşte la cordonul de pluş roşu. Diferă de ceilalţi printr‑o atitudine fermă. Îl vedem ridicând cordonul şi strecurându-se pe sub el... Cei doi custozi schimbă între ei o privire neliniştită şi o pornesc amândoi, aproape alergând, spre noul vizitator, barându‑i calea.

CUSTODE I: Ne pare rău, astăzi Galeria de Artă Naţională e închisă.

VIZITATORUL: Azi e luni?

CUSTODE I: Nu e luni, dar avem o situaţie excepţională.

VIZITATORUL: Ce situaţie excepţională? Afară scrie clar: program de vizitare: zilnic între orele 10 şi 18, lunea închis.

CUSTODE I: Aşteptăm o delegaţie.

VIZITATORUL: Ce delegaţie?

CUSTODE I: Nu‑i treaba dumneavoastră. Dar dacă vreţi neapărat să ştiţi, aşteptăm o delegaţie de la Ministerul Apărării Naţionale.

VIZITATORUL (vorbeşte cu o voce tot mai ridicată, în timp ce custozii se străduiesc să aplaneze virtualul conflict): Şi cu ce vă împiedic eu s‑o aşteptaţi?

CUSTODE II: Se fac pregătiri pentru întâmpinarea delegaţiei.

VIZITATORUL: N‑aveţi decât să faceţi ce pregătiri doriţi, eu nu vreau decât să vizitez muzeul!

Tonul ridicat al vizitatorului a atras atenţia Directorului Muzeului de Artă al Republicii Socialiste România, care tocmai traversa holul cu pas grăbit. Directorul Muzeului, schimbându‑şi brusc direcţia de mers, se apropie de Vizitator.

DIRECTORUL MUZEULUI (autoritar): Vă rog să treceţi înapoi de partea cealaltă a cordonului. Muzeul e închis.

CUSTODE I: Tocmai îi explicam domnului...

VIZITATORUL: Am venit să vizitez Galeriile de Artă şi sunt exact în timpul programului de vizitare. E ora... (Se uită la ceasul de la mână.) ...Unsprezece şi un sfert. Programul de vizitare este între orele 10 şi 18, scrie foarte clar afară la uşă!

CUSTODE I: Noi tocmai îi explicam...

DIRECTORUL MUZEULUI: Da, este intervalul de vizitare, dar avem o situaţie excepţională.

CUSTODE I: I‑am explicat domnului că aşteptăm o vizită...

DIRECTORUL MUZEULUI: „Domnul” ar trebui să ştie că de cordon nu se trece. Oriunde ar fi pus! Sunteţi la prima vizită într‑un muzeu de artă?

Se apropie o îngrijitoare ducând o tavă uriaşă cu sandvişuri, urmată de alta care o duce o tavă cu băuturi răcoritoare, la fel de mare.

ÎNGRIJITOARE I: To’arăşu’ director, pă astea unde le punem?

DIRECTORUL MUZEULUI: Duceţi-le în... (Se gândeşte.)

ÎNGRIJITOARE I: În Sala 5?

DIRECTORUL MUZEULUI: Ei, în Sala 5! Unde vreţi să le puneţi acolo! Pe pervaz?

ÎNGRIJITOARE I: În Sala 9 ar fi nişte bănci.

DIRECTORUL MUZEULUI: Păi până‑n Sala 9 li se face foame.

ÎNGRIJITOARE I: Aşa e. Le punem şi noi în Sala 6. E şi‑acolo o bancă.

DIRECTORUL MUZEULUI: Nu‑i frumos, măi, pe bancă.

ÎNGRIJITOARE II: Le punem pe ţoclu, to’arăşu’ director.

DIRECTORUL MUZEULUI: Unde?!

ÎNGRIJITOARE II: Pe ţoclu’, la Brâncuşi. În Sala 7.

DIRECTORUL MUZEULUI: Bine, puneţi-le pe soclu. Da’ aveţi grijă, măi, să nu răsturnaţi ceva pe‑acolo.

ÎNGRIJITOARE II: Ei, cum o să răsturnăm, to’arăşu’ director!

DIRECTORUL MUZEULUI: Bine. Hai. Repede! În Sala 7. (Cele două îngrijitoare se îndepărtează.)

Directorul se întoarce către Vizitator. Dar acolo nu se mai află nimeni.

DIRECTORUL MUZEULUI: Unde‑i protestatarul nostru? A dispărut?

O oră mai târziu, un grup destul de numeros din personalul Galeriilor de Artă ale Republicii Socialiste România aşteaptă, compact, la intrarea de pe strada Ştirbei Vodă, cu Directorul în frunte, sosirea delegaţiei de la Ministerul Apărării Naţionale; cu toţii pătrunşi de solemnitatea momentului.

Trotuarul din faţa clădirii e gol, păzit de câţiva miliţieni, care din când în când fluieră ca să împiedice pietonii să pătrundă în zona interzisă.

Pe stradă, urcând dinspre Sala Palatului, se apropie un convoi de automobile negre, având drept antemergător o maşină a Miliţiei, cu girofar pe capotă şi cu sirenele vuind.

Convoiul încetineşte. Sunetul sirenei coboară abrupt câteva tonuri şi amuţeşte. Convoiul opreşte la piciorul scării; girofarul Miliţiei a rămas în funcţiune.

Şi în timp ce însoţitorii înaltelor personalităţi de la Ministerul Apărării Naţionale ţâşnesc de pe locurile lor de lângă şofer şi se grăbesc să deschidă portierele de la spate, Directorul Galeriilor — el singur — coboară, tot numai zâmbet, treptele de la intrare, venindu-le în întâmpinare generalilor care coboară unul după altul din maşinile negre. Sunt zece la număr, dar îi însoţesc în vizită şi alţi ofiţeri cu grad mare, aşa că grupul care se adună la piciorul scării e destul de numeros.

Directorul dă mâna, afabil, cu unul dintre generali, apoi cu ceilalţi, rând pe rând, probabil în ordinea rangului.

Îl vedem apoi pe Director invitându‑i pe generali să intre. Aceştia urcă treptele, în timp ce în grupul din personalului muzeului se deschide o cale pentru somităţile militare. Intrând, câţiva dintre generali îi salută milităreşte, cu zâmbete, pe câţiva dintre cei veniţi în întâmpinare, iar câtorva — probabil cunoştinţe — li se face chiar onoarea să li se strângă mâna.

În holul Galeriei Naţionale, Directorul, din mijlocul acelui grup numeros, face semn să se apropie ghidul — dinainte desemnat — care îi va însoţi de‑a lungul traseului pe distinşii oaspeţi... Directorul îi face Ghidului o scurtă prezentare (scena este urmărită de la distanţă). În timpul prezentării, alţi membri ai personalului Muzeului se grăbesc să pună la punct ultimele detalii pentru buna desfăşurare a vizitei; îi vedem înţelegându-se între ei mai mult prin semne cu adresă precisă, apoi repezindu-se să‑şi intre în atribuţii, care încotro.

Ghidul desemnat, cu un semn de amfitrion, îi invită pe generali să înceapă turul Galeriei de Artă Românească Modernă.

Iată, delegaţia s‑a oprit acum la intrarea în prima sală a Galeriei. Grupul de generali şi de ofiţeri cu grad înalt fac cerc în jurul Ghidului.

GHIDUL: Între anii 1938 şi 1940 sunt întocmite planurile pentru o nouă aripă a palatului, în partea de nord, înspre strada Ştirbei Vodă, cea în care ne aflăm acum. Această aripă este distrusă parţial în timpul bombardamentului din aprilie 1944.

GENERAL I: I‑auzi, directore, cică „bombardamentul din aprilie ’44”. Da’ nu spune care bombardament.

GHIDUL: Bombardamentul americanilor, evident.

GENERAL I: Ba nu‑i deloc evident! Putea să fie bombardamentul fasciştilor.

GHIDUL: Acela a fost în...

DIRECTORUL MUZEULUI (intervenind precipitat, împăciuitor): A fost o scăpare, to’arăşu’ general. Colegul meu trebuia să spună clar că‑i vorba de bombardamentul americanilor.

GENERAL I: Nu era deloc evident!

GENERAL II: Hai să‑l lăsăm pe to’arăşu’ ghid să continue, da? Poate să continue?

GENERAL I: N‑a zis nimenea că nu poa’ să continue.

GENERAL II (întorcându-se către Ghid): Aşadar ce s‑a mai întâmplat după bombardamentul americanilor? (Rumoare binevoitoare în rândul delegaţiei.)

GHIDUL: În 1948, printr‑o hotărâre a Consiliului de Miniştri, palatul regal trece în administrarea şi folosinţa Ministerului Artelor şi Informaţiilor, în perspectiva deschiderii unui muzeu naţional de artă. Sălile de recepţie din corpul central sunt atribuite Consiliului de Miniştri, devenit apoi Consiliul de Stat. Galeria de Artă Naţională, pe care tocmai o vizităm, este inaugurată În 1950. În anii următori aveau să fie inaugurate succesiv Galeria de Artă Universală şi cea de Artă Veche Românească.

GENERAL II: Trecem peste asta, da? Timpul nostru e limitat.

GHIDUL: Vă referiţi la istoric?

GENERAL II: Exact. La istoric.

GHIDUL: De acord. Cum doriţi dumneavoastră.

GENERAL II: Aşa dorim.

GHIDUL: Foarte bine.

GENERAL III: Câte săli aveţi aicea?

GHIDUL: Avem unsprezece săli.

GENERAL II: A, nu! Nici vorbă nu poate fi! Unsprezece săli! Păi n‑avem timp de‑atâtea săli! Arată-ne ce crezi mata că merită.

GHIDUL: Toate merită.

GENERAL II: Ei! Noi ştim că toate merită. Că doar e vorba de arta noastră naţională! Da’ ne faci mata o sinteză, da?

GHIDUL: Cum doriţi dumneavoastră.

GENERAL II: Aşa dorim.

GHIDUL: Deci...

Delegaţia de ofiţeri superiori, însoţiţi de Directorul Muzeului, de Ghid şi de alţi membri ai personalului Muzeului, începe să se deplaseze destul de rapid pe traseul de vizitare.

Îl vedem pe ghid oprindu-se pentru foarte scurt timp în faţa unor exponate şi dând explicaţii.

Delegaţia s‑a oprit într‑una din săli.

GHIDUL: Aici vedeţi o pânză semnată de Cecilia Cuţescu–Storck, intitulată „Nud cu fructe”, datată 1920.

Unul dintre generali îşi apropie capul, amuzat, de un coleg de‑al său şi, ecranându‑şi gura cu mâna, îi şopteşte ceva. Amândoi izbucnesc într‑un râs cu greu reţinut. Celălalt, la rândul său, îi arată celui dintâi cu degetul, mai mult sau mai puţin discret, ceva ce i se pare amuzant la tablou.

Oprire într‑o altă sală.

GHIDUL: Această pânză, „Toujours du Baudelaire”, aparţinându‑i lui...

GENERAL IV: Adică cum? Aşa... pe franţuzeşte?

GHIDUL: Da, era în spiritul epocii. Tocmai începusem să vă spun că pânza îi aparţine lui Theodor Pallady şi este datată 1939 sau 1940, nu se ştie exact. Pallady a studiat la Academia de Arte Frumoase de la Paris şi apoi a lucrat împreună cu mari maeştri francezi, printre care şi Henri Matisse. Tabloul pe care îl vedeţi redă atmosfera de lux, calm şi voluptate — cel puţin aşa spun criticii — din „Florile răului”, celebra carte pentru care Baudelaire, şi‑a atras acuzaţia de imoralitate din partea cenzorului lui Napoleon al III‑lea. Tudor Arghezi aprecia că, citez aproximativ, „Se ştie că femeile lui Theodor Pallady...”

Între timp, generalii îşi şoptesc unul altuia hlizindu-se. De fapt, nu prea sunt atenţi. Privirea le zboară de la un tablou la altul şi la detaliile încăperii.

DIRECTORUL MUZEULUI (îl întrerupe în grabă, jenat): Măi, nu cred că‑i cazul să intrăm în prea multe amănunte.

GHIDUL: Scuzaţi-mă. Voiam doar să explic că...

DIRECTORUL MUZEULUI: To’arăşii generali sunt sigur că şi‑au făcut o idee. De acord?

GHIDUL: Da, sigur...

DIRECTORUL MUZEULUI: Bine. Trecem mai departe.

Vedem delegaţia de generali, cu întreaga suită, continuându‑şi deplasarea destul de rapidă pe traseu.

Oprire într‑o altă sală.

GHIDUL: „Madona electrică”, o pânză datată 1926, aparţinând pictorului Max Herman Maxy...

DIRECTORUL MUZEULUI (dezaprobând vizibil alegerea Ghidului): Măi, nu cred că...

GENERAL I (Ghidului): Cum ai zis că‑l cheamă?

GHIDUL: Max Herman Maxy. A fost chiar directorul acestui muzeu în 1949. Pictura este realizată în bine cunoscutul stil...

GENERAL I (îl întrerupe, suspicios, dispreţuitor): Max Herman Maxy?

GENERAL II: Era numele lui adevărat sau...?

GENERAL V: Nu‑i urâtă fetiţa. (Se râde gros.)

GENERAL IV: Bine, hai că ne‑am lămurit. Altceva ce ne mai poţi arăta? Tot aşa... colorat! (Rumoare de bună dispoziţie în rândul delegaţiei.)

Grupul se pune în mişcare îndreptându-se către alt exponat.

Deodată o voce contrariată răsună din urmă: este vocea unuia dintre generali, rămas puţin în urmă.

GENERAL V: Ia veniţi încoace! Asta ce mai e?

Tot grupul, cu mai mult entuziasm din partea unora, cu mai puţin din partea altora, se întoarce să vadă ce s‑a întâmplat.

GENERAL V (aproape indignat): Tabloul ăsta al cui e? (Ghidul se apropie, prompt.)

GHIDUL: Este o pânză a lui Nicolae Grigorescu, intitulată „Vedere spre Câmpina”. Se ştie că pictorul şi‑a petrecut în această localitate ultimii ani din viaţă, între 1890 şi 1907, şi...

GENERAL V: Adică asta e Câmpina?

GHIDUL: Da, pictorul obişnuia să colinde împrejurimile şi să aştearnă pe pânză privelişti care îl încântau.

GENERAL V (foarte aproape de tablou, arătând cu degetul, aproape atingând pictura): Şi astea ce sunt... coşurile astea?

GHIDUL: Este rafinăria din Câmpina, construită în l895, la vremea aceea cea mai mare din Europa.

GENERAL V: Şi există şi‑acuma?

GHIDUL: Nu sunt la curent... Presupun că cel puţin unele instalaţii mai există.

GENERAL V: Directore, unde eşti? Ia vino‑ncoace! (Directorul se grăbeşte să vină „la ordin”.)

GENERAL VI: Da, eu ştiu că există, produce şi‑acuma produse petroliere. (Îşi întreabă colegii.) Nu? (Unii dintre membrii delegaţiei aprobă.)

COLONEL: Da, rafinăria funcţionează şi astăzi. Din plin.

GENERAL V: Ce zici de asta, to’arăşu’ director?

DIRECTORUL MEZEULUI: Păi... ce să zic... Nu ştiu. Dacă spune to’arăşu’ colonel, înseamnă că aşa e. O fi existând şi în ziua de azi. N‑am prea avut drum pe‑acolo. Ştiţi, Muzeul Haşdeu, la fel ca şi Casa Memorială Nicolae Grigorescu, este în administrarea...

GENERAL V: Lasă administrarea, to’arăşu’ director! Eu vorbesc de tabloul ăsta! Dumneata ştii că orice rafinărie pe teritoriul republicii este obiectiv strategic? (Rumoare în rândul delegaţiei — de astă dată de stupefacţie şi de raliere la consternarea critică a generalului coleg. Două doamne–custozi de la marginea grupului schimbă între ele priviri speriate.) Adică cum, expunem, aşa, un obiectiv strategic!?

DIRECTORUL MUZEULUI: E doar un tablou, to’arăşu’ general. O pictură.

GENERAL V: Dumneata ai văzut în vecinătatea unităţilor militare şi în vecinătatea unor obiective industriale semnul de „fotografiere interzisă”?

DIRECTORUL MUZEULUI: Sigur că da, am văzut.

GENERAL V: Adică dumneata crezi că dacă, în loc să scot din geantă aparatul de fotografiat, eu m‑aşez p‑un scăunel şi desenez obiectivu’ ăla, n‑am încălcat legea? (Directorul Muzeului ridică din umeri, vinovat.) Nu ştii? Păi să‑ţi spun tot eu: e infracţiune, to’arăşu’ director! E infracţiune! Şi se pedepseşte conform legii!

GENERAL I: Da, to’arăşu’ general are dreptate. Nu putem lăsa la vederea oricui un obiectiv strategic. Nu se poate aşa ceva. Chiar dacă‑i pictură. Unele picturi sunt foarte exacte. La fel de exacte ca şi o fotografie. Şi, dacă mă uit bine la tabloul ăsta, cred că‑i foarte exact, nu‑i aşa, to’arăşu’ ghid?

GHIDUL: Da... Mă rog... Grigorescu a fost un pictor realist, chiar dacă spre sfârşitul vieţii a manifestat unele tendinţe...

GENERAL I: Păi da, realist.

GENERAL II: Da, e un obiectiv strategic.

DIRECTORUL MUZEULUI: Şi ce propuneţi, to’arăşu’ general?

GENERAL I: Scoate-ţi‑l, măi. Nu poate să rămână aicea, să‑l vadă oricine. Mai vin şi străini în muzeu, nu?

DIRECTORUL MUZEULUI: Desigur, vin şi străini.

GENERAL I: Păi vezi, directore...

Directorul Muzeului face un semn energic cu mâna către cineva, urmat de alt semn, la fel de energic, indicând tabloul. Doi custozi se apropie în pas alergător, desprind tabloul din perete şi dispar cu el părăsind sala.

DIRECTORUL MUZEULUI (zâmbeşte uşurat): Gata, s‑a rezolvat. Îi invit pe distinşii noştri oaspeţi la o mică gustare în Sala 7.

Într‑o bună dispoziţie desăvârşită, numerosul grup de oaspeţi şi membri ai personalului, într‑un nor de rumoare tovărăşească, se îndreaptă spre ieşirea sălii, fără a se mai opri la exponatele Galeriei de Artă Românească Modernă.

Intermezzo II

(se va adăuga)